Între bibliotecile din România, cele ale Institutului Francez au avut dintotdeauna un farmec aparte. Nu le ştiu prea bine pe cele de la Cluj, Timişoara sau Iaşi, însă de cîte ori am căutat, în catalogul comun, o carte mai rară, am reuşit s-o găsesc în fondul uneia dintre ele. Biblioteca Institutului Francez din Bucureşti (cu bibliotecarii ei nu doar profesionişti, ci, uneori, de-a dreptul savanţi) a fost întotdeauna un loc special. Mai cu seamă de cînd funcţiona la ultimul etaj al elegantului imobil din Bulevardul Dacia, într-un spaţiu mansardat, relaxat, cu cotloane şi geamlîcuri dînd spre Parcul Ioanid sau spre casele vechi de pe Viespari, „Biblioteca Franceză“, cum e numită, a devenit un loc bun, nu neapărat o bibliotecă în sensul clasic – cu spaţii pentru computere, sală de lectură, rafturi cu cărţi şi reviste –, deşi era şi asta, cît o altă casă, mai liniştită, mai aerisită, o „cameră separată“ de griji şi apeluri imperative. Poate nu întîmplător, cînd am fost întrebată unde aş vrea să mi se facă o fotografie „de atmosferă“, am preferat această bibliotecă. A fost o vreme, la începutul anilor 2000, cînd încă funcţiona aici nu doar schimbul de cărţi cu celelalte centre din România, ci şi un sistem cu totul occidental, prin care puteai solicita achiziţii de noi cărţi: noutăţi literare sau instrumente umaniste (dicţionare, enciclopedii). Şi din acest motiv, cînd m-am întors – după o lungă şedere – din Elveţia romandă, nu am avut vreo clipă impresia că m-am rupt definitiv de cultura franceză.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăSe ştie încă destul de bine cît de importantă a fost Legaţia Franceză înainte de 1989 (cu biblioteca ei structurată pe vremea cînd Roland Barthes mai era la Bucureşti), ce război (nu doar psihologic) s-a dat aici cînd au venit comuniştii la putere, cum a fost expulzat ultimul direct
