Alături de foc, inundaţie (potop), uragan, îngheţ, molimă, cutremurul este asociat în diferite mitologii cu sfîrşitul lumii. Trezeşte, de aceea, în noi nu doar teamă de moarte, ci mai ales spaimă de dispariţie a speciei pe de-a-ntregul ori de distrugere a civilizaţiei noastre aşa cum o ştim. Supravieţuirea ne este ameninţată, astfel, la nivel colectiv, ceea ce are o rezonanţă afectivă de departe mai puternică decît moartea personală. Faptul că pămîntul se mişcă, se clatină echivalează cu o distrugere masivă a propriei noastre temelii, a propriei lumi. Iar reprezentarea internă a cutremurului poartă o încărcătură emoţională puternică, tocmai pentru că ne reaminteşte ceea ce dorim cu disperare şi îndîrjire să uităm: stabilitatea relativă a condiţiei umane.
* * *
În egală măsură dramatice şi intense, cutremurele sufletului ne pun în contact cu fragilitatea universului subiectiv despre care cu naivitate ne imaginăm că îl stăpînim şi cunoaştem. Şi ne mai pun faţă în faţă cu vulnerabilitatea personală pe care ne trudim să o ascundem faţă de cei din jur şi, nu în ultimul rînd, faţă de noi înşine.
Cutremurele interioare sînt acele intervale de timp în care (metaforic şi totuşi real) ne fuge pămîntul de sub picioare şi sîntem obligaţi să trăim fără puncte de sprijin, fără repere. Sînt acele momente în care ni se surpă universul, în care punem în discuţie şi sub semnul întrebării absolut toate cele pe care ne-am sprijinit pînă atunci: sentimente, experienţe, alegeri, credinţe. Ceea ce am învăţat nu ne mai este suficient spre a ne susţine; ceea ce ne-a plăcut nu ne mai trezeşte nici un interes; ceea ce am iubit a dispărut. Un întreg eşafodaj, clădit în ani, se prăbuşeşte. Ne clătinăm vertiginos, deşi, într-un mod cu totul miraculos, continuăm să ne trăim viaţa de zi cu zi şi să existăm printre oameni.
Cu cît astfel de cutremure se petrec la mai mare a