De multă vreme îmi doream să ajung la Sulina, însă am tot amînat această călătorie spre „capătul lumii“, de fapt, spre capătul cel mai estic al ţării şi, mai nou, al Uniunii Europene. La Sulina nu poţi să mergi pe fugă, doar două-trei zile, ca la Vama Veche, sau poţi, dar e păcat, căci ai nevoie de ceva timp ca să intri în ritmul locului şi să simţi cu adevărat că eşti de acolo, să-ţi descoperi nişte repere de care îţi va fi greu să te rupi, atunci cînd vei pleca. Citisem Europolis în adolescenţă (aşa că nu m-am mirat cînd am aflat că există o pensiune care se numeşte „Jean Bart“), ştiam destule poveşti despre înflorirea şi decăderea micului oraş-port, văzusem mai multe documentare recente (e tentant, desigur, să filmezi aici) ce decupează fragmente dintr-un spaţiu aparte, ofertant pentru turistul plictisit de aceeaşi mare, de acelaşi 2 Mai, să zicem, şi care e în căutare de altceva.

Aşa că, dincolo de o istorie oarecum romanţată şi de o etichetă de „loc pitoresc“, şi după o dublă experienţă legată de Sfîntu Gheorghe, care nu mi-a spus mare lucru – un sat prăfos care se termină cu o mare dulceagă –, aşteptările mele legate de Sulina erau destul de mari. Şi pentru că habar n-aveam ce voi găsi aici, am încercat să mă documentez pe Internet, înainte de a pleca. Categoric, Sulina nu este un loc căruia să i se facă reclamă, şi poate că e mai bine aşa: cîteva site-uri ale unor pensiuni (cu preţuri şi poze), cîteva texte lirice despre cum „apele Dunării sărută apele mării“, în rest, informaţii puţine şi trunchiate, pe blogurile „cunoscătorilor“, dintre care doar o mică parte corespund realităţii. Orarul vapoarelor apare în mai multe variante şi e destul de bramburit (de exemplu, n-am aflat de nicăieri că la nava rapidă e bine să faci rezervare, altfel rişti să-ţi petreci o noapte la Tulcea, în port), vei avea emoţii în legătură cu posibile locuri unde poţi să-ţi l