E greu de spus, privind dinspre Est, dacă politicile culturale ale Franţei îşi ating toate obiectivele. Franţa promovează de ani buni „excepţia culurală“. Produsele culturale nu sînt mărfuri oarecare, motiv pentru care implicarea statului în producţia, difuzarea şi promovarea lor e legitimă. Conceptul lansat prin anii ’50 a fost între timp adoptat de mare parte a lumii civilizate – însă Franţa e, în continuare, modelul şi primul purtător de drapel. Apropo de drapel: tot Franţa e una dintre ţările care susţine pe o voce foarte autoritară că producţia culturală a unei ţări generează ataşament şi identitate – foarte adesea, în discursul oficial, se vorbeşte despre „cultură naţională“. Nu-i de mirare că articolul lui Donald Morrison din Time Magazine care anunţa „moartea culturii franceze“ a picat foarte prost. Probabil că textul nici n-ar fi stîrnit atîta interes în lumea anglo-saxonă, dacă n-ar fi iscat furtună la Paris: membrii ai guvernului, academicieni, oameni de litere, artişti şi chibiţi s-au inflamat rapid. S-au făcut anchete, s-au publicat scrisori deschise şi zeci de editoriale, s-a dezbătut la televizor şi s-a comentat pe bloguri. Nu, cultura franceză nu murise – ba, după cum constata chiar autorul articolului împricinat, era chiar foarte vioaie: sute de cărţi noi la rentrée littéraire, zeci de premiere de teatru, o scenă de concerte destul de efervescentă, numeroase festivaluri interesante. Ceea ce murise, de fapt, era acea „cultură naţională“, mai precis: strălucirea mondială a producţiei culturale franceze. Ceea ce jurnalistul constatase pe baza unor observaţii şi comparaţii a fost luat drept insultă. E un subiect sensibil. După ce decenii la rînd s-au pompat bani pentru a susţine „cultura naţională“, venea un englezoi să spună că totul a fost degeaba.

DE ACELASI AUTOR Cinci cuvinte - Anul cultural 2012 De ce s-a supărat Obélix - şi a plecat în