În 27 octombrie 2004 aşteptam, mai degrabă pasiv, decesul natural al regimului Iliescu, dar am avut în seara acelei zile şansa să uit de cele politice, de integrare de orice soi şi de problema libertăţii presei. Din motive pămînteşti... adică tectonice. Astfel, au trecut pe primul plan preocupările începînd cu supravieţuirea proprie şi a celor apropiaţi, pînă la sănătatea nervilor. Apoi, au urmat diverse meditaţii la cele trecătoare şi netrecătoare, care au luat locul pentru puţină vreme chestiunilor diurne.
Starea de graţie n-a durat însă mult, pentru că a doua zi, angrenat la locul de muncă în discuţii despre seism, mi-am amintit de o credinţă populară chineză privitoare la cutremure. Despre ce credinţă populară este vorba? Probabil una care nu aparţine exclusiv spaţiului cultural la care m-am referit mai sus: legătura dintre apariţia cutremurelor şi schimbările politice mari. Cu alte cuvinte, cutremurul – ca semn prevestitor al schimbării de regimuri politice. De exemplu, pe data de 28 iulie 1976, a avut loc în oraşul chinez Tangshan un cutremur distrugător peste măsură: au fost culcate la pămînt aproape toate clădirile, iar minele din zonă au fost inundate. Au murit inimaginabil de mulţi oameni, iar amintirea acestui sinistru este încă dureroasă, după mai bine de 30 de ani.
Ajuns la bibliotecă, nu o lucrare de etnografie m-a scos din impasul documentar, ci un tratat despre semne prevestitoare şi politică în China imperială, al Tizianei Lippiello (apărut la Leiden). Exemplele autoarei nu vin însă din domeniul credinţelor populare, ci din lucrări de istoriografie, din texte unde coincidenţa unei anume stări politice cu fenomene miraculoase (de bun augur) ori terifiante (prevestitoare de rău) este interpretată pe baza unei concepţii cosmologice particulare. De pildă, apariţia unui inorog sau fenomenul numit „roua dulce“ ş.a. legitimează, potrivit unor
