În România, canicula ultimelor săptămâni a devenit de nesuportat. La oraş, asfaltul se topeşte, betonul încins miroase a fier de călcat, puradeii îşi spală chiloţii în fântânile arteziene ale lui Ceauşescu, iar oamenii în toată firea umblă turmentaţi, din cort în cort, pentru a beneficia de prim-ajutor.
La ţară, canicula se cheamă vipie, oamenii au praf în cerul gurii şi-i paşte o secetă nebună. Porumbul e leşinat, floarea soarelui decapitată, vacile ling apa de pe faţa pietrelor, iar la munte, pădurile au luat foc. Şi totuşi...
Porumbul se usucă în Bărăgan
Bărăganul are soluţia
„În tinereţea mea, făceam caloieni din pământ galben, dragă domnule. Îl cântam, îl jeleam, şi-l duceam la gârlă, ca să vină ploaia, da. Aveam o prietenă, Nela. Ce-l mai împodobea... E, asta e. Acuma nu se mai face, că ne-am domnit”, ne povesteşte tanti Lucreţia, lac de apă şi cu o batistă alb-îndoielnic, în mâna stângă. Stă sub un corcoduş încă verde, năpădit spre vârf cu o spumă de omizi. „Lasă coană Lucreţio” zice un om în putere, de peste gard, cu mâinile proptite în uluci. „Lasă Caloianu, că s-a făcut lumea a dracului, nu vezi? Şi acuma, de ce să-l mâniem pe Dumnezeu. Nici secetele nu mai e ce-a fost”, spune bărbatul.
Florin Argatu se şterge, în răstimpuri, de sudoare cu dosul palmei la sub-braţ şi pe urmă pe frunte şi pe ceafă cu maieul făcut sul şi-ţi arată, din ochi, împrejurimile. Are dreptatea lui. Dacă te uiţi în jur, seceta nu a ucis chiar „orice boare de vânt”, iar soarele nu pare să se fi scurs, nici el, cu totul pe pământ. E cald, al dracului, în satele Bărăganului în creierii lui iulie, dar vântul, şi el nestăpânit, mai asâmpără năduful şi împrăştie prunele, încă necoapte, în praful drumului, printre corcoduşele ciugulite consecvent de raţele femeii. „Florine, tu nu te băga! Eşti copil, nu ştii p-acilea” i-o retează, scurt, femeia. @N_P
