Regizorul Cristi Puiu descrie relaţia sa cu învăţământul din anii ’80 şi repercusiunile aduse de refuzul de a se supune, mecanic, normelor şcolii.
Marţi, ora 20.00. Cristi Puiu deschide o bere pe care n-o mai bea. Se aşază la calculator şi-şi ţintuieşte privirea acolo, dar nu mai lucrează. E încrâncenat, e mânios, se enervează. E o tensiune greu de reprodus, greu de explicat, o tensiune care se agaţă numaidecât de cuvintele sale rare şi apăsate. E circumspect faţă de jurnalişti.
S-a obişnuit, a devenit deja proverbial: nici măcar un interviu nu ştiu să-i ia. Şi neîncrezător e şi faţă de români, aşa, în general: „Nu ascultă, nu aud, vorbesc în paralel". Nimic nu pare să fie bun, nu pare să fie aşa cum trebuie. E furios! Şi-apoi glumeşte: „Ce repede se mai sperie oamenii".
Şi-apoi iar se enervează când îşi dă seama că intonaţia nu se poate restitui mereu într-un text. O să ne acorde un interviu prost, care nici măcar n-ar fi trebuit să înceapă. Am pornit reportofonul?, că nu l-a anunţat nimeni! „Aţi început interviul?". „A început de când am intrat, de când v-am strâns mâna." „Mhm. Mişto. Şi asta învăţăm la şcoală, din clasele I-IV, noi, ăştialalţi. Dar nu-i grav, nu-mi face rău."
„Weekend Adevărul": A început!
Cristi Puiu: Păi, vedeţi? Se poate. Aşa, ia să vedem.
Ştim că nu v-aţi propus, de mic, să faceţi cinematografie. Ce proiectaţi pentru viitorul dumneavoastră?
Din clasa a V-a nu mă gândisem la altceva decât că o să fac pictură. Dar am picat la admiterea de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza" la treapta I şi singurul criteriu care-mi mai rămăsese la alegerea liceului era să fie cât mai aproape de casă. M-am dus la Liceul de Chimie Industrială nr. 5, care era cel mai apropiat. N-am mai pus mâna pe creion trei ani. Amintirea eşecului m-a făcut să învăţ matematică şi fizică pentru exam
