Pornesc de la constatarea empirică potrivit căreia gradul de independenţă al sistemului judiciar (procurori şi judecători) este sensibil mai ridicat acum decât în 2004, anul când Traian Băsescu s-a instalat la Cotroceni. (Toate isterizările publice privind o pretinsă politizare a justiţiei sunt simple braşoave; ca cititor profesionist de dosare de corupţie pot afirma că imensa lor majoritate sunt argumentate impecabil, atât ca probatoriu, cât şi ca procedură). În fapt, la ora actuală fiecare judecător sau procuror se bucură exact de gradul de independenţă pe care şi-l asumă (Gheorghe Muscalu vs. Daniel Morar, de exemplu). NIMENI, nici măcar superiorii ierarhici nu mai pot exercita presiuni instituţionale asupra magistraţilor.

Cum s-a ajuns aici, când România părea, în guvernarea Adrian Năstase, lipsită de speranţă? Trebuie precizat, dintru bun început, că reforma sistemului judiciar a debutat în mandatul lui Cristian Diaconescu, fost ministru PSD al Justiţiei în 2004. Atunci au fost adoptate trei legi foarte importante: legea 303 (Statutul magistraţilor), legea 304 (de organizare a sistemului judiciar) şi legea 317 (de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii). E adevărat că ministrul Diaconescu nici nu avea alternativă, trebuia să promoveze aceste legi. Pe de o parte, Constituţia din 2003 consacra, în premieră, inamovibilitatea judecătorilor (înainte de asta am cunoscut cazul unui judecător clujean transferat de Rodica Stănoiu la Gherla pentru că îndrăznise să aplice jurisprudenţa CEDO în deciziile sale) şi mai consacra rolul CSM de “garant al independenţei justiţiei”, în condiţiile în care anterior era un biet serviciu aflat la discreţia ministrului. Pe de altă parte, presiunile UE în sensul reformării sistemului judiciar erau în acea perioadă mult mai eficiente decât acum, după aderare.

Cadrul legal necesar asigurării indepe