Nu este o revelaţie, este un fapt şi trebuie scris: cărţile au destin, ca oamenii.

Nedrept destin a avut „De două mii de ani"! - tot mai sigur cea mai bună carte a lui Mihail Sebastian. Textul care urmează poate să pară că este despre Nae Ionescu, antisemitism, Interbelic şi evrei, dar nu este. Este despre singurătate, personajele secundare, cele care fac literatura, ca şi viaţa, şi tot mai mult este despre arhitectura frumuseţii.

Cartea „De două mii de ani" a fost, de la început, subjugată de prefaţa lui Nae Ionescu, privită întotdeauna ca un text despre evrei şi atât, încărcat de patimi şi captiv în ecuaţii fără soluţii. Cu adevărat nedrept destin, căci „De două mii de ani" îşi domină prefaţatorul. Tristă soartă, căci mai mult decât orice, aici avem literatură adevărată! Risc, chiar, aceste rânduri: prefaţa cărţii lui Mihail Sebastian a fost scrisă de o inteligenţă eşuată în autoadmiraţie, în fanatism şi în autosuficienţă.

Mihail Sebastian - nu e greşit să îi spunem Iosif Hechter, căci „De două mii de ani" îşi asumă iudaismul - vrea să dea o mărturie şi dă o capodoperă. El scrie mai bine şi ajunge mai departe decât toţi străluciţii lui colegi de generaţie, mai departe în frumuseţea complicată a literaturii pure. Nedrept destin! Spunem „De două mii de ani" şi ne gândim la o carte despre convulsii antisemite, la toată acea lume interbelică valsând, cu furie, peste un butoi de pulbere. Dar sunt în paginile ei personaje magnifice, cuvinte care nu s-au mai folosit niciodată împreună atât de curajos şi de demn!

Uite: nedrept destin ai avut, personaj secundar Ianchelevici Şapsă! Tu, un băiat de 25 de ani care n-ai citit în viaţa ta nicio carte, spuneai porcării şi râdeai singur de ele, n-ai iubit nicio femeie, n-ai privit niciun tablou, înjurai de mamă, mâncai nuci şi scuipai pe jos, tu, Ianchelevici Şapsă, singurul care cântai când toţi tăcea