Începând din acest număr, publicăm o serie de articole despre evenimentele care au avut loc în Moldova în ultimii ani ai existenţei URSS. Ne vom referi şi la activitatea organizaţiilor de eliberare naţională.
La începutul anilor '80, pentru numeroşi observatori străini, RSS Moldovenească părea prea liniştită în comparaţie cu alte republici unionale europene. Ceea ce a urmat în anii Perestroikăi avea să infirme însă această percepţie. Reformele lansate de Mihail Gorbaciov începând cu aprilie 1985 au bulversat în scurt timp societatea sovietică, inclusiv cea din Moldova. Înainte de 1989, aproape nimeni nu vorbeşte, în spaţiul public, despre Independenţă sau reunirea cu România.
Explicaţia este următoarea: toate discuţiile pe aceste subiecte sunt interzise, iar cei care le exprimau intrau în vizorul KGB-ului şi de multe ori erau condamnaţi la ani grei de detenţie. Unul dintre aceştia a fost inginerul Gheorghe David, condamnat în 1986 la tratament într-un spital psihiatric pentru că a îndrăznit să-i scrie lui Gorbaciov despre discriminarea românilor basarabeni în politica de cadre şi cerea revenirea la alfabetul latin.
BIROUL POLITIC AL PCM DEVINE QUASI-PARLAMENT
Un aspect important care a anticipat deznodământul anilor 1989-1991 a fost evoluţia ponderii românilor basarabeni în Partidul Comunist al Moldovei. Aceştia au început să susţină în masă Frontul Popular şi alte organizaţii ale mişcării de eliberare naţională. Or, în ultimii ani ai existenţei URSS, Biroul Politic al CC al PCM, cât şi Comitetul Central, două organe-cheie decidente în republică, semănau mai mult cu un mini-parlament decât cu o structură monolitică şi obedientă primului secretar al partidului, aşa cum fusese decenii la rând.
În cursul anului 1989, poziţia mişcării de eliberare naţională era exprimată în Biroul Politic de către Mircea Snegur, secretar al CC pe probleme de