Din când în când, asta însemnând cam o dată la doi, trei ani, din senin, din iarbă verde, începe brusc să circule numele câte unui (presupus) mare talent. Iar când spunem mare, nu ne referim la unul precum Dan Petrescu, dacă e vorba de un fundaş, ori Adrian Mutu, din rândul atacanţilor. Nici pomeneală. Talentatul care umple brusc ziarele şi televeziunile este cel puţin un Hagi (căruia îi lipsea însă viteza pentru a fi devenit ceea ce ăsta talentatul va ajunge cât de curând), iar dacă întâmplător este fundaş, atunci îi va face uitaţi „in no time” pe Beckenbauer şi Gică Popescu. Ăsta despre care vorbim tocmai ce a fost achiziţionat pe câţiva bani de un club care, cu el în echipă, are titlul deja asigurat şi e de la sine înţeles că nici Liga Campionilor, ediţia următoare, nu va mai avea altă destinaţie decât Steaua ori Dinamo, căci ele sunt cluburile specializate în depistarea precocilor şi transformarea lor în fenomene planetare. Trebuie ştiut şi că ăsta unicu’, viitorul gigant, a fost monitorizat câţiva ani buni, iar acum a sosit momentul transferării lui, odată cu maturizarea fotbalistică. În mod absolut neaşteptat, tot acum încep să se faulteze între ele şi cluburile alea grele: Inter, Barcelona, Chelsea, licitaţia pentru talentat aducând de la o zi la alta nume noi şi sume tot mai grase, de obicei în „Gazeta sporturilor”. Vreţi o listă de nume ale talentaţilor care valorau zeci de milioane bucata? Aş umple tot numărul de azi al “Monitorului”. Hai să luăm câteva aşa, la întâmplare, numai din ultimii zece ani: Torje, Mitea, Zicu, Dodel, The Costea Brothers etc. şi iar etc. Cu voia dumneavoastră, printre ultimii sosiţi pe listă se numără unul, Chipciu. L-am văzut acum câteva zile, în meciul contra nimănui, Chiajna adică. A făcut două curse finalizate cu două centrări: una în peluză, aialaltă în aut pe partea opusă! De aici vine concluzia: oricât de puţini