Dacă ar fi să-l analizăm pe Băsescu ultimilor două săptămâni, total separat de Băsescu ultimilor ani, am descoperi un personaj contradictoriu, înfricoşat, hăituit, rănit. Forţând convenţionalitatea, pot spune, oricât ar părea de paradoxal, că Băsescu nu este nici puternic, nici slab. Este genul de om care, în situaţii ameninţătoare, are un comportament care scade mult sub cota zero a demnităţii. Nu s-ar jena nicio secundă să se umilească în a cerşi îndurare, iertare, a pica în genunchi, în a se smiorcăi, însă, în momentul imediat următor, când cel căruia i-a cerut clemenţă s-ar întoarce cu spatele, ar fi suficient de puternic încât să-i reteze capul, făcând din acest gest, care, în fond tot o laşitate trădează, un titlu de glorie. Nu înţeleg şi nu pentru că nu vreau, ci pentru că oricât aş fi încercat, nu am reuşit să dezleg mecanica gândirii unui segment important din populaţia acestei ţări care încă mai crede în Băsescu ca fiind cel care poate şi merită să rămână în fruntea cetăţii. Raţionamentul conform căruia nu vor să-l schimbe pe Băsescu pentru că şi USL-iştii sunt la fel, îmi pare mai degrabă a reclama o perplexitate, o resemnare a puturosului care exprimă gânduri uitând că are minte, prin urmare, fără să o folosească. Este adevărat că, de multe ori, ni se întâmplă să o luăm cu vorbirea înainte, iar judecata aleargă gâfâind, încercând să ajungă la mecanismul mandibulei pentru a o împiedica să sloboadă cuvinte fără rost. De acolo şi proverbul „Vorbeşte gura fără tine”. Admiţând că lucrurile stau aşa, asta nu înseamnă în niciun caz că ar trebui să-l păstrăm pe Băsescu, ci mai degrabă să facem cu USL-iştii ce facem şi cu Băsescu. O astfel de judecată aş înţelege-o, pentru că are elemente de logică. Altfel vom suporta în permanenţă consecinţele neputinţelor noastre de a gândi şi de a acţiona. Tot timpul ţara asta va fi condusă de „oameni la fel” pentru că noi