I-am desluşit demult o valoare de epigraf – definitivă, în candoarea ei aparentă –, unei mărturisiri neaşteptate, aparţinîndu- i lui Ştefan Luchian. Se ivea amical, într-o scrisoare trimisă de la Moineşti, unde pictorul, la zenitul acuităţii sale, nu-şi cruţa puterile, se aşternea într-un umblet epuizant pe cît de rodnic. Smulgea acolo suferinţei şi bolii, condiţiei lui precare, cununi de strălucire intactă, de ferice izbîndă. „Ai să rîzi, dar simt că locurile astea mă iubesc.”

Nu numai pictorul, aşa dar, coincide cu peisajul într-un tropism irepresibil, – însuşi obiectul afecţiunii sale a devenit subiect activ, rîurind de un har tainic. Se împletesc, în putinţa acestei reciprocităţi, mai mult decît hazarduri binecuvîntate, se mişcă, în răsplata ei inefabilă, mocnite, îndelungi aşteptări, vestiri meritîndu-şi din plin emergenţa. Reiterîndu-le cumva biografic, căci i-a fost dat să hălăduiască prin aceleaşi prielnice ţinuturi moldovene, Ilie Boca străbate cu paşi mari, neobosit, întinderi care-l cheamă parcă la un pariu urieşesc –, în perimetrul îndrăgit unde te îndeamnă să-l acompaniezi Moineştii, pătrunşi în istoria artistică modernă, de la Luchian la Tzara, Berzunţi, chinovie căzută în ruină, căreia i s-a devotat cu vrednicie de gospodar, Taslău, zidirea prob restaurată, din lanţul semeţ al relictelor pomenindu-l pe Ştefan cel Sfînt, ori, mai departe, către Bistriţa şi Piatra Neamţ, alte ctitorii, firesc vitale, apte să legitimeze viteaz durata românească, dăinuirea ei prin secole. Nu ne era totdeauna uşor să-i ţinem hangul prietenului nostru, cînd o pornea, fără zăbavă, într-un soi de forfotă nedomolită, deşi ne plăcea să-i fim alături. Explorarea noastră spaţială, pictori şi cărturari gravitînd de obicei în jurul Tescanilor, punea la unison temeiuri multiple de curiozitate şi recunoaştere cordială. Vibram de elan şi tonice imagini, pictura lui Horia Ber