Am primit de la o doamnă, care trăieşte în străinătate şi care nu doreşte să-i fie făcut cunoscut numele, câteva poezii pe care Matei Călinescu i le-a dedicat în 1960. Criticul, eseistul şi profesorul Matei Călinescu s-a dedat uneori şi la literatură, scriind, cum se ştie, proză, memorialistică şi poezii. Rar, e drept, ca un fel de violon d’Ingres. Poeziile care urmează sunt inedite. Am cerut familiei lui Matei Călinescu, posesoare a drepturilor de autor, încuviinţarea de a le publica şi ea ne-a fost acordată cu toată bunăvoinţa. Ne bucurăm să le putem aduce la cunoştinţa cititorilor noştri, cu atât mai mult, cu cât poeziile nu reprezintă doar un adaos la bibliografia autorului, ci sunt creaţii de o remarcabilă prospeţime, emoţionante prin autenticitate şi totodată prin fineţe culturală. (N.M.)
“When someone burns his boats,
what a very nice fire it makes”
Dylan Thomas
Ce foc frumos! Mi-am ars toate bărcile…
Şi liniile chipului mi le pierd, una cîte una,
În neliniştea ultimelor flăcări...
Eram parcă o piatră, la început,
pe care lumina bărcilor aprinse se clătina lent,
eram parcă nisipul plăjii pustii cu urmele paşilor tăi
înaintînd spre foşnetul apelor.
Şi dureroasa rotunjime a lunii, chemînd din adîncuri
mercurul rece care-mi arde pleoapele, tîmplele.
Tu, aeriană imagine, păreai culcată
Lîngă marile vîlvătăi, calmă în vidul luminos al clipei,
privind orizontul întunecat... Am dat foc bărcilor mele smolite,
cu pînzele ca nişte romburi subţiate spre zenit.
Ştiam că numai aşa vei veni în singurătatea nisipului,
ireal de albă, frumoasă în reflexele focului…
Trupul tău, desenat de nestatornice umbre,
doar odată l-am mîngîiat... Doamne!
Ce foc frumos! Mi-am ars toate bărcile...
Şi totuşi acest poem e mai frumos decât
