David Grossman, "Până la capătul pământului”, traducere şi note de Ioana Petridean, Editura "Polirom” (tel. 0232/21.74.40), 604 pag.
De obicei nu iau în serios textele de reclamă de pe coperta a IV-a, în care abundă superlative. Experienţa ne-a învăţat că reclama are prea puţin de a face cu valoarea reală a produsului. În cazul pieţei de carte, strategia de vânzare abuzează într-atât de epitete precum extraordinar, strălucit, splendid, irezistibil, încât ele au devenit un ambalaj care poate înfăşura orice, de la kitsch-uri de doi bani la unicate preţioase. Numai că, în lumea noastră, a cititorilor, mai există şi comunicarea dezinteresată de la om la om. Nu premiile importante pe care le-a luat în Germania, Franţa şi SUA scriitorul israelian David Grossman cu acest roman m-au făcut să-l citesc, ci îndemnurile unor prieteni scriitori care nu se entuziasmează uşor. Şi încă de la primele pagini le-am dat dreptate, am avut revelaţia unui mare scriitor care mixează într-un mod propriu dualităţi precum război şi pace, iubire şi ură, bărbat şi femeie, cruzime şi bunătate, joc politic şi inteligenţă emoţională, viaţă şi moarte. Destinele individuale ale celor trei personaje principale se intersectează cu destinul colectiv al israelienilor din ultimele decenii. Povestea lor începe în 1967, în timpul Războiului de şase zile, când o fată, Ora, şi doi băieţi, abia ieşiţi din copilărie, se împrietenesc în spitalul unde se află internaţi cu febră mare, atracţia tulbure dintre ei vibrând pe linia subţire dintre coşmar şi vis frumos, dintre inconştienţă şi realitate. Îi regăsim pe toţi trei în anul 2000, tot legaţi prin sentimente complicate. Ora, deşi înclina spre Avram, s-a măritat cu Ilan şi are doi fii, Adam şi Ofer, care şi-au făcut deja serviciul militar obligatoriu de 3 ani, o perioadă îngrozitoare pentru părinţii israelieni, căci cop
