Se numea Pytheas, Grecul din Massalia, colonia fundată de Phoceeni, în veacul VI dinainte de era creştină, cel care ne aţine acum calea dezinvolt, la o răscruce de neevitat, între realul mensurabil şi divinaţiile imaginarului. Îl susţinuse un imbold norocos, înfruntase temerar noianul de ape scăldînd în enigmă ţărmurii Europei, la miază-noapte. Lansat oarecum să pipăie marginile de sus ale capacului de neguri ce pogoară dintr-acolo, imens, asupra lumii, navigatorul pretindea că atinsese insula extremă a orizontului. Era, pentru antici, punctul unde se înscrie, culminant, visată ca o fascinaţie, contiguitatea cu necunoscutul. O găsise, exploratorul nu de toţi crezut, la cîteva zile de plutire oceană, depăşind spre nord, ceea ce azi geografilor li s-a statornicit a fi arhipelagul Shetland. Astfel aproximată, ori mai încolo, proiectîndu-şi himera asupra pămînturilor vulcanice din Islanda, Ultima Thule n-a încetat să-şi pîlpîie licărul ameţitor în minţile de cea mai vastă anvergură, în imaginaţii ale unor poeţi de prelung şi neînfrînt răsunet, de la Vergilius la Goethe.

În răspăr cu geografiile cazaniere, saltul oricît de riscat, peste genuni ce pironesc privirea, nu tinde numaidecît să ne despartă de un aici primordial, ci mai degrabă să-l dilate pînă a deveni intens stimulator, vînzolit de aripi înalte. Prevenţiuni, legate de un scrupul al localizărilor cu orice preţ, n-au relevanţă şi temei cînd se aplică pedant făpturilor crescute din fumul fără trup, încolăcindu-se capricios pe tîmpla perenă a mitului. El merge unde vrea, de nimeni constrîns, atunci cînd, bunăoară, din plenitudinea unei vocaţii solare, Phoïbos-Apollo scapă, cam la zece ani odată, paradoxal, compensator, spre antipodul său, cînd îşi hotărăşte o şedere în cuprinsurile Hyperboreene. Atare săgetări către o fatidică alteritate îi reţinuseraă atenţia unui spirit curios de esoterice iniţieri, ca