Privesc cerul… Mă revolt, deci exist… graffiti descoperite pe pereții bucureșteni. Mai tîrziu, voi fi scandalizat privind frescele de la mînăstiri „vandalizate“ de zgîrieturi ce înscriu stîngaci nume și ani. Văd una încă de la 1802, stupidă, e cea mai veche ce-mi cade sub ochi. Prostia, îmi spun, are un trecut îndelungat! Zgîrieturi ce-l revoltă pe vizitatorul care sînt, confruntat cu ceea ce credeam ca fiind propriu doar crizei noastre de valori, însă preotul de la Pătrăuți îmi răspunde: „Inscripții ca acestea există încă din secolul al XVI-lea. Graffiti-urile servesc din cînd în cînd ca sursă de informații istorice, un fel de cronică anonimă, căci astfel aflăm uneori cine a trecut pe acolo și în ce scop. În general, ele n-au nimic blasfematoriu, căci oamenii vor să obțina astfel o «co-veșnicie» cu operele pe care-și pun semnătura. Doar recent, un istoric a descoperit textul de cîteva rînduri, poate al unui catolic sau al unui protestant, care îi acuza pe ortodocși că și-ar fi asumat în mod ilicit gloria apărării Bizanțului. E un caz unic“. Eseistul Daniel Sibony scrisese demult un text despre „graffiti-uri ca semnale venite de niciunde“, semne absurde și personale. La Pă­trăuți un părinte îmi explică însă sensul lor primitiv, sens antropologic. Omul vrea să-și acorde destinul cu cel al monumentului pe care înscrie cicatricea prezenței lui trecătoare. Caută o „co-veșnicie“. De ce fiecare mare voiaj suscită dorința de scris? Nu caut a restitui, cum vor unii călători, „viziunea de ansamblu“, căci, sînt convins, voiajul nu se uită, dar detaliile se pot șterge. „Dumnezeu e în detalii“, vorbă justă. Încerc să le rețin înainte de a dispărea ca în celebra scenă din filmul lui Fellini, Roma, unde frescele dispar sub ochii noștri. Pagina pe care se înscriu aceste rînduri disparate e pergamentul fragil pe care se desenează „geniul unui voiaj“. În Catedrala ortodoxă de l