Chiar dacă nu a intrat în palmaresul Cannes 2011, L’Apollonide, casa plăcerilor este cel mai subtil film distribuit la noi (din păcate, în mult prea puţine săli) pe care l-am văzut anul acesta. Al cincilea lungmetraj al cineastului francez Bertrand Bonello (după Ceva organic, Pornograful, Tiresia şiDespre război) este un film lesne de subapreciat. Din start, faptul că ne prezintă un bordel (din Parisul de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea) şi pe locatarele sale nu îl face recomandabil publicului pudibond. Apoi, este posibil ca unii dintre spectatorii ce reuşesc să depăşească acest impediment să fie nemulţumiţi, dacă nu chiar iritaţi de ceea ce văd pe ecran timp de două ore: naraţiunea este discontinuă, o mînă de „fete“ se succedă în prim-plan fără a ne fi fost prezentate în prealabil, motivaţiile lor sînt absconse, ipostazele şi jaloanele existenţei lor cotidiene ne sînt înfăţişate cu un realism aproape documentaristic, anumite activităţi şi replici devin redundante ş.a.m.d. Însă Bertrand Bonello, care a scris singur scenariul (inspirîndu-se, printre altele, dintr-un volum nonficţional de Laure Adler, despre viaţa în bordelurile pariziene dintre 1830 şi 1930), nu a vizat o reconstituire fidelă a unei case de toleranţă dintr-o epocă de mult apusă, ci un film izbutit estetic, de o nostalgie difuză, despre un grup unit de femei, practicante ale „celei mai vechi meserii din lume“ şi obligate să împartă acelaşi acoperiş (nu pot ieşi decît însoţite de matroană sau de un client), care înfruntă împreună pericolele lumii exterioare: bărbaţii şi bolile, chiriile şi datoriile. Microuniversul din L’Apollonide, casă a plăcerilor rafinate, gravitează în jurul a două personaje-cheie. Primul este Madeleine, poreclită iniţial „Evreica“ şi devenită ulterior „Femeia Care Rîde“ (după ce se transformă într-un fel de versiune feminină a Joker-ului interpretat de Heath Led