Dacă anul 1989 a însemnat o răsturnare și în materie de istorie românească, această dinamică datorează foarte mult cîtorva profesioniști care au socotit că slujirea adevărului în numele muzei Clio – de fapt, al vocației și al eticii meseriei de istoric – este mai importantă decît orice partizanat politic sau național. Cea mai bună dovadă de patriotism este, probabil, onestitatea și slujirea adevărului, plăcut sau nu. Acestei chemări interioare i-au răspuns, foarte devreme chiar, îndată după căderea dictatorului – cum o făcuseră, de altfel, și înainte de aceasta, după posibilități – oameni precum Șerban Papacostea, Leon Șimanschi ori Radu Popa; nu întîmplător, cu toții medieviști. Lor li s-au alăturat oameni din generația seniorilor, întorși de peste hotare, precum Neagu Djuvara, sau venind din cu totul altă direcție, dar aparținînd tot mediului intern, precum Lucian Boia.
Afirmat inițial printr-o monografie dedicată unui militant ardelean, Eugen Brote, dar începînd curînd să publice la edituri străine, în engleză și în franceză, lucrări despre relațiile interetnice în Europa Centrală, despre imaginarul S.F. și despre mitologia comunismului, el a acoperit o paletă larg deschisă de teme cu competență și în abordări metodologice solidare cu achizițiile istoriografiilor occidentale. După cum spune Lucian Boia însuși, „Istoria se poate face în diverse moduri, și eu sînt, poate, un exemplu viu. Diversitatea istoriei, asta a fost chemarea mea. Am scris și istorie politică, am scris și istoriografie, am scris și despre raporturile om – mediu, am scris și istorie intelectuală, am scris și despre extratereștri, și despre miturile istorice românești, și multe altele legate de imaginar. Acestea au fost curiozitățile mele“. Dezvăluirea de mai sus provine dintr-o carte recentă, în care istoricul acceptă să vorbească despre sine și despre preocupările sale. Aflat
