Intr-un sat din comuna Plugari, inmormantarile au ceva specific, ce doar in cateva localitati din Romania se mai pastreaza: corul bocitoarelor. Acele femei, majoritatea batrane, care vin la capataiul mortului si, chiar daca nu sunt rude sau n-au fost nici macar prieteni, il jelesc de ti se ridica parul pe tine. Pare ca plang la comanda si multi nu le inteleg. Femeile spun ca e o traditie veche si ca nimic nu e artificial. Asa le vine, sa planga in hohote. ”Cum ii nunta fara lautari, asa-i inmormantarea fara bocete”, Rarita lui Papeti, bocitoare Improvizatie La Borosoaia, un sat ascuns intre dealurile care mangaie pantecele norilor, batranele mai pastreaza obiceiul bocitului, o arta efemera care nu poate fi ”intepata” in niciun insectar stiintific. Un bocet prezentat intr-un articol de ziar, inregistrat sau intr-o culegere de cantece populare nu mai este bocet, devine un obiect fara viata spre care se apleaca specialistii ori curiosii. Pentru ca fiecare bocet se intampla doar o data, instantaneu, in memoria cuiva, dupa cum bocitoarea leaga pe moment, cuvintele. ”Daca bocesti, te racoresti, parca nu te mai doare nimic, dar daca tii in tine si nu bocesti destul, parca ti se face un nod in gat”, Maria Grigoriu, bocitoare ”Bocesc de jale” Cand nu bocesc la mormant sau la biserica, batranele din Borosoaia lucreaza pe langa casa, ca orice om de la tara. Daca le gasesti pe prispa ori pe ulita, refuza sa boceasca la comanda. ”Bocesc de jale, nu cand mi se spune”, explica o taranca, si bocitul asta are rostul lui. Rarita lui Papeti a fost cea mai faimoasa bocitoare din Borosoaia, a invatat obiceiul cand era mica, de la parinti, dar acum nu mai poate sa improvizeze lamentatii, a imbatranit, a suferit un preinfarct. Ii iese doar un bocet mic: ”Hai, mamaica, pana acasa si te uita, mamaica, pe langa casa si vezi, mamaica, ce-i a face pe langa casa matale”. In aceste tinuturi,