De la bun început trebuie să spunem despre artistul Cristian Sida că, probabil, este unul dintre cei mai suprinzători, din generaţia lui, în sensul în care ambiţionează să depăş ească toate experimentele şcolii timişorene, din care provine, dar mai ales în credinţa că arta – în acest caz, pictura – nu şi-a epuizat resursele, că există o stare în lume a omului modern, pe care ea încă poate să o exprime.

În luna iunie, l-am găsit cu o expoziţie la Galeria Art Yourself din Bucureşti, iar acum are o expoziţie la Jecza Gallery din Timişoara. În acest timp artistul se află într-o tabără de pictură din Franţa. Îl găsim în această mişcare, greu de controlat, mai tot timpul, prin toate locurile importante din Europa: expune la Viena, la Paris, participă la colocvii şi experimente plastice cu grupul timişorean din care face parte – şi ne face plăcere să-i amintim pe companionii săi, ceva mai vârstnici, Călin Beloescu şi Ştefan Călărăşanu – sau experimentând poziţiile câştigate în gândirea plastică şi în meserie cu studenţii de la Facultatea de Arte din Timişoara, risipindu-ş i energia prin muzeele europene şi încă nu este de ajuns pentru a ilustra amplitudinea pe care o dă acţiunilor sale. Dar trebuie să acceptăm, la 38 de ani, viaţa e încă un vis aflat în mare viteză. Este, de departe, produsul cel mai bun, aşa cum am spus-o şi altădată, al şcolii timişorene. Sau, mai bine spus, pentru a evita orice subiectivitate, este artistul care a atins acel prag al maturităţii şi al recunoaşterii ce-l recomandă ca şef de pluton. De altfel, aici, în Timişoara, şi-a făcut liceul, când încă se mai auzea în ateliere, măcar şi ca un ecou, vocea lui Ştefan Bertalan sau cea a lui Constantin Flondor, ca mai apoi să fie preluat de maestrul pe care l-a venerat cel mai mult şi căruia i-a şi fost asistent la facultate, artistul Romul Nuţiu, de a cărui generozitate putem spune că a profit