Dacă vreo distinsă oficialitate europeană, de la Barroso și Reding la Schultz sau Daul, m-ar întreba care este cel mai puternic om din România de astăzi, aș răspunde fără ezitare: Augustin Zegrean (A.Z.). Infuzat cu o legitimitate imen­să din partea unei comunități occidentale pentru care președintele Curții Constitu­ționale (C.C.) reprezintă culmea impozanței justiției, A.Z. are pe mînă destinul României. Dl Zegrean va hotărî încotro o va apuca țara și în ce dispozitiv politic. Înspăimîntat că dușmani ai democrației complotează pentru „desființarea“ C. C., A.Z. a chemat în ajutor Europa și Europa a percutat prompt, interpretînd SOS-ul lui A.Z. ca pe acela al unui stîlp al democrației brusc asediat de carii. Puterile urieșești astfel căpătate de chinta republicană a dlui Zegrean l-ar fi îndemnat, probabil, pe un Charles de Gaulle să avertizeze că resetarea C.C. de la București ar deregla relația dintre puterile în stat în sensul unei „guvernări a judecătorilor“. Parțial creș­tine înainte de a fi integral democrate, unele voci populare ale Occidentului l-au cotat pe A.Z. ca pe omologul autentic al unor Andreas Vosskuhle, Jacques Barrot sau Alfonso Quarante – apărători incontestabili ai constituționalității, oameni de carte și cu cărți, personalități ce impun prin competență probată, carieră fără episoade tenebroase și ireproșabilă onorabilitate publică și de breaslă. Lumina ce vine dinspre Occident este însă uneori, cum ar fi acum, prea orbitoare, iar efectul instant poate duce la transformarea unui personaj cu jenante limite profesionale, precum dl Zegrean, într-un soi de semizeu al justiției carpatine. Colhoznic pe la începuturi, plin de slujbe politice monocolore și dezolant de modest în întregul său se prezintă CV-ul dlui Zegrean. Între 1980 și 1988 a fost consilier juridic și atît. A.Z. ascunde opt ani din viața sa, de parcă ar fi suferit de o boală rușinoa