Niculae Gheran îşi încheie în forţă trilogia memorialistică (Arta de a fi păgubaş) cu satisfacţia de a ne putea spune, în cuvântul introductiv la ultimul volum (Îndărătul cortinei), că a dus la capăt „fresca unei lumi apuse”.

Poate să pară îndrăzneaţă, venind de la autor, afirmaţia că a realizat o frescă, dar are, în cazul de faţă, destul temei. Fresca unei lumi apuse? De ce nu? A unei lumi în care Niculae Gheran a trăit cu fervoare. Nu i-a fost doar un martor (păgubaş?), ci şi unul dintre protagonişti.

Este vorba, spre a veni la obiect, de lumea culturală românească postbelică, mai precis aceea din anii ’60-’80, cu toată diversitatea formelor, a instituţiilor şi a exponenţilor ei: edituri, reviste, uniuni de creaţie, scriitori, oameni de teatru, de film, de presă, regizori, muzicieni, plasticieni, precum şi activiştii aferenţi, de toate rangurile, din aceste domenii. Amploarea cuprinderii sociale şi mulţimea personajelor care intră şi ies din cadru ne îndreptăţesc să vorbim de o frescă. Sunt şi mediile complementare pe care N. Gheran le evocă în memorii şi o face cu perceptibilă însufleţire: casele de creaţie de la Mogoşoaia, de la Cumpătu, de la Pelişor, localurile-reper ale lumii artistice bucureştene din epocă („Ambasador”, „Lido”, „Bordei”, „Pescăruş”, „Boema”, „Podgoria”, „Katanga”, barurile „Continental” sau „Melody”) şi, desigur, restaurantul Doamnei Candrea, o incintă culturală de neocolit. Viaţa nu era chiar cenuşie în anii de atunci şi evocatorul lor depune convingătoare mărturii în această privinţă. Printre altele existenţa boemei care „nu ţinea seama de nicio oprelişte”, un mod de a „cocheta cu nemulţumirea”. De a cocheta, e adevărat, şi nu de a face opoziţie.

Mai mult decât de altele cititorul va fi atras, în această memorialistică, de portrete. Gheran este un portretist redutabil în sensul cel mai propriu, adică de temut. Surprin