O importanta pelicula de arta, La Pointe Courte este, in acelasi timp, un film de vara care, prin aderenta la detaliile unei comunitati maritime, te transporta in spatiul mediteranean ca intr-o vacanta. Primul lung-metraj de fictiune al regizoarei Agnès Varda, despre al carei documentar, Spicuitorii si spicuitoarea, am mai scris in cadrul acestei rubrici, a insemnat un debut special, fiind identificat mai tarziu ca o anticipare, un impuls dat noului val francez. In 1955, intr-un sat pescaresc din comuna Sète, un el si o ea se intalnesc pentru cateva zile ca sa-si peticeasca relatia hurducata de diverse. Undeva la mare, intre culturile franceza si italiana, montajul semnat de Alain Resnais si muzica algoritmica al lui Pierre Barbaud creeaza o atmosfera ce seamana intrucatva cu stilul peliculei Hiroshima, mon amour, aducand in plus prospetimea si usuratatea unei regizoare la inceput de cariera. Constructia filmului cuprinde doua fire independente: sunt urmariti locuitorii satului La Pointe Courte, ale caror ocupatii includ pescuitul, pacalirea serviciului sanatatii sau a pazei de coasta si participarea la un soi de turnir intre gondole, sport specific acelei regiuni din sudul Frantei; intr-unul din primele sale roluri, Philippe Noiret intruchipeaza un tanar (actorul avea pe atunci 25 de ani) intors, pentru o perioada, in satul natal. De cateva zile, merge in fiecare dimineata la gara, asteptandu-si prietena la trenul de Paris. Cand aceasta ajunge, in sfarsit, a treia zi, neintelegerea dintre ei transpare imediat, iar satul devine sursa calmului si a reconsiderarii. Desi ilustreaza frumusetea comunei pescaresti, regizoarea Agnès Varda nu sucomba in fata ruralului. Privirea autoarei e statornic urbana, sigura pe perspectiva ei. Peisajele nu sunt filmate nostalgic, ci controlat cinematografic, vizual expresiv. Locuitorii satului, actori in propriile roluri, sunt prezentat