Povestea este extraordinară şi merită spusă. Am citit-o eu însumi în hebdomadarul francez „Le Nouvel Observateur“ de la mijlocul lui iulie.

Ceea ce urmează este o adaptare a poveştii al cărei autor adevărat este Marcelle Padovani. Într-o zi oarecare, Tomaso Montanari, un istoric de artă italian, care a publicat o carte intitulată „La ce serveşte Michelangelo?", în care a denunţat cumpărarea pe bani publici, nici mai mulţi, nici mai puţini decât 3 milioane de euro, de către guvernul Berlusconi a unui crucifix atribuit în mod fals marelui sculptor, a avut nevoie pentru următoarea lui carte de un document aflat în arhiva vechii şi faimoasei Biblioteci din Napoli. S-a adresat custodelui, care l-a informat că, din păcate, arhiva nu poate fi consultată, fiind, chipurile, în şantier.

Biblioteca din Napoli este vestită în toată lumea pentru cărţile rare şi manuscrisele pe care le adăposteşte.Din diferite motive, ea era închisă de ceva vreme, aşa că Tomaso Montanari nu s-a mirat foarte tare că n-a putut avea acces la arhivă şi s-ar fi întors, probabil, resemnat acasă, dacă n-ar fi fost invitat de custode, Dumnezeu ştie de ce, date fiind consecinţele invitaţiei, în sala principală a Bibliotecii, care poartă numele lui Giambattista Vico. O sală de o mare frumuseţe arhitectonică, în care stăpânea însă o dezordine greu de imaginat. Lui Montanari nu i-a venit să creadă că ceea ce vedea era adevărat.

Cărţile zăceau în teancuri pe podea sau pe mese, acoperite de un praf de două degete şi amestecate cu sticle pe jumătate goale de Coca-Cola şi şi cu pahare murdare. Directorul Bibliotecii, îmbrăcat ca pentru o partidă de jogging, răsfoia visător o ediţie din secolul al XVI-lea, fără să se sinchisească de prezenţa musafirului nepoftit. Un câine pe care îl chema ca pe patronul sălii, Vico, rodea cu multă aplicaţie ştiinţifică un os. Ca şi cum n-ar fi fost destul, s