La moartea unei femei

Departe, foarte departe, la malul Pacificului, citesc o listă de nume. Lista de participanţi la înmormîntarea Elisabetei Rizea. Cîţiva sînt oameni de la oraş, care au făcut drumul din necesităţi de protocol. Puţini. Alţii sînt localnici: îi cunosc pe toţi. Sînt personajele cărţii mele Secera şi buldozerul: cîţi au mai rămas. Ana Simion. Marinica Chircă. Vică Berevoianu. În vara lui 2001 am stat pe cerdacul Elisabetei la Sboghiţeşti, pe cel al lui Nelu Preda la Nucşoara, şi amîndoi mi-au zis acelaşi lucru. Dumnezeu există. Uite cîţi din ticăloşii ăştia au murit. Doi trădători trăsniţi, unul la el în pridvor. Alţii au murit de cancer. Demult. Dracu' îşi mai aminteşte numele lor. Iar noi trăim. Ne-am luat pămîntul înapoi. Nu i-am înfrînt încă pe ăştia, dar o să vină. Numai că nu era aşa. Destui mai erau pe acolo, şi ei ştiau. Dar voiau să creadă aşa, asta îi ţinea în viaţă. Deformau realitatea ca Dumnezeu să existe şi suferinţa lor să aibă un sens. Între timp, au murit amîndoi. Lui i-am făcut o acoladă în filmul nostru documentar, care se monta chiar atunci. Despre ea nu am apucat să spun nimic. Şi acum, cînd o fac, este pentru că moartea ei nu e o moarte ca oricare. Nu merită revărsări convenţionale de admiraţie şi lacrimi de festival. Merită să ne-o amintim pe Elisabeta aşa cum era ea în mijlocul satului, cum am văzut-o eu în 2001, nu cum era într-un studio de televiziune. Astea sînt altfel de tuşe, nu aşa clare. Nu aşa pozitive. Că nu e uşor să fii excepţional niciunde, dar mai ales nu în România, ţară înapoiată şi tradiţionalistă, cînd eşti femeie, fără carte şi de la ţară.

Elisabeta era străină. Oamenii ieşiţi din comun întotdeauna sînt. Cînd am pus prima întrebare despre ea asta mi s-a spus la Nucşoara. Păi, în primul rînd ea nu e de la noi. E din Domneşti! Asta e dincolo de deal, dar nu e aici. E altceva. Se măritase acum cinz