Un oraş nu se dezvoltă numai pe orizontală, prin lărgirea "hotarelor" sale, ci şi pe verticală, mai aproape de cer, ceea ce înseamnă desigur un progres, care, în afară de avantaje, presupune şi unele probleme
De la "Turnul Colţei" la…"blocurile ceauşiste"
Nici Bucureşti nu au putut desigur să facă excepţie de la o asemenea evoluţie, desfăşurată în contextele istorice prin care a trecut oraşul.
În perioadele mai vechi, cele mai înalte construcţii au fost "turnurile de veghe", cel "al Colţei" şi "Foişorul de foc", al căror rost este indicat chiar de denumirile lor.
Treptat, reşedinţele şi chiar palatele oraşului au început să îşi adauge etaje, iar, mai ales la începutul secolului XX, au apărut primele blocuri, cele mai multe având, după modelele pariziene şi vieneze, rostul unor "case de raport", destinate în mare măsură închirierii. Aveau 3-4 etaje, aflându-se, de exemplu, pe Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei şi alte artere, cele mai multe fiind construcţii solide care au supravieţui până astăzi.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre "blockhous"-urile construite în perioada interbelică, în stilul cubist al epocii, pe marile bulevarde ale Bucureştilor, căci, neexistând atunci prevederi antiseismice, cele mai multe sunt ameninţate cu deteriorarea în caz de cutremur, fiind purtătoare ale sinistrei "buline roşii".
În tot cazul, arhitecţii şi urbaniştii oraşului au manifestat preocuparea ca aceste construcţii să se încadreze organic în peisajul oraşului.
O asemenea preocupare nu a mai existat în ceea ce priveşte blocurile ridicate după război, până la cele din anii 1960-1980, aşa numitele "blocuri ceauşiste", principala preocupare fiind aceea de a adăposti cât mai multă populaţie, destinată să participe la "construcţia socialismului", pentru simplu motiv că ele au fost înălţate în spaţii în care casele vechi fuseseră demol
