România e stăpânită de ură. La Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, la Timişoara sau la Oradea, aţâţarea politică îi face pe oameni să-şi sară la gât.
N-am mai trăit asemenea învrăjbire de la mineriadele tribunului Cozma. Ultimele zile de dinaintea referendumului au scos la iveală, în toată splendoarea lor, şi ultimele resurse de mitocănie, nesimţire şi ipocrizie ale clasei politice. Totul împachetat în ambalajul ţipător al unei grosolane manipulări mediatice.
Dar cei despre care vorbesc sunt departe de atmosfera otrăvită de-acasă. Au plecat, unii câte unii: peste 100 de tineri şi-au împachetat visurile, alături de echipamentele de antrenament, şi au zburat spre East London, în Estul Londrei, acolo unde este amplasat Satul Olimpic al ediţiei 2012 a Jocurilor Olimpice. Între atâtea şi atâtea motive de îngrijorare şi de dezamăgire, avem 103 motive de bucurie şi de speranţă. Ana Brânză şi fetele de la spadă, Cătălina Ponor şi fetele de la gimnastică, portdrapelul Horia Tecău şi ceilalţi tenismeni, trupa de forţă a Elisabetei Lipă de la canotaj, campioana olimpică la maraton, Constantina Diţă, care îşi apără medalia de aur câştigată la Beijing, la 42 de ani... Sigur, nu mai avem şansele la medalii de acum două-trei decenii, nici gimnastica, nici atletismul, nici canotajul nu mai sunt ce au fost, boxul amator este, şi el, de mult istorie, dar speranţa rămâne. Un total de zece medalii ar fi fantastic. Un aur la Londra ar fi o performanţă extraordinară. O dată să ne cânte imnul, cât să redescoperim, pentru un minut, mândria de a fi român, şi tot ar fi ceva! Şi cât să mai spălăm obrazul pătat de ruşine al ţării.
Dar, dincolo de excelenţa acestor minunaţi sportivi, altceva ar trebui să ne bucure şi să ne întărească în aceste zile: normalitatea pe care ei, spre deosebire de noi, o trăiesc pe durata Olimpiadei. Adevărata Românie, România la
