Tot timpul cât am fost ofiţer de presă sau de relaţii publice (unii chiar dădeau o mare importanţă denumirii funcţiei ca şi când titlul ar fi avut vreo influenţă asupra naturii muncii) al ROMDET Sf. Gheorghe în Albania, am fost între ciocanul şefilor şi nicovala presei, dar ţinut la focul mic al camarazilor. Şefii, adică comandantul Ioan Sorin, cei din conducerea Direcţiei de relaţii publice a Ministerului Apărării şi mai ales a Statului Major general, vroiau să dau informaţii numai de bine, optimiste, din care să rezulte cât de frumoşi, buni, umani şi capabili suntem noi, militarii români (adică numai buni de primit în NATO) şi dacă se poate cu date cât mai puţin concrete (vezi Doamne să nu scap oarece secrete sau să nu se interpreteze nu ştiu ce detalii). Presa, adică jurnalişţii de la ziare, televiziuni, radio, vroiau însă poveşti dramatice, cu ai noştri care înfruntau pericole şi le rezolvau cu bine, cu detalii suculente, cu exclusivităţi; nu aveau o atitudine împotriva misiunii sau a detaşamentului, ci dimpotrivă, dar nu se mulţumeau cu banalităţi rutiniere şi triumfaliste. În fine, camarazii mei din tabără, cei cu care, şi la propriu şi la figurat, mâncam din acelaşi cazan cu ciorbă, beam aceeaşi bere şi fumam aceleaşi poveşti, vroiau două lucruri; să nu rezulte cumva din transmisiunile mele că noi am fii acolo în vreun pericol ca să nu se panicheze familiile lor în ţară şi apoi, să le fie menţionat numele şi unitatea de provenienţă în articolele pe care le scriam pentru săptămânalul Observatorul militar (ca să-i poată remarca şefii lor direcţi de la Bucureşti sau Craiova). Atunci când se producea cu adevărat un incident cu potenţial fierbinte, ciocanul, nicovala şi focul îşi înteţeau subit "bătaia" asupra mea. Aşa era şi normal să fie.

Am înţeles abia după câteva săptămâni că adevărata misiune a ROMDET nu era să facă pace şi ordine în Albania (nici n