Deşi tinerească, antologia cenaclului Pavel Dan stă sub semnul memoriei, aşa cum o dovedeşte titlul (Prietenii despre care nu mai ştii nimic), care de fapt e un vers al Anei Puşcaşu. Normal că sunt tentat să emit opinia potrivit căreia aducerea aminte este specifică provinciei, iar nu capitalei superficiale şi alergătoare. Gândind mai bine, îmi dau seama că literatura de bună calitate stă sub semnul memoriei, oriunde s-ar produce ea. În vremuri în care consumatorii încearcă disperaţi să uite, oamenii literelor - scriitori şi cititori - luptă să păstreze viu trecutul. Din mai multe motive: a). să ne păzească de stupizeniile comise de înaintaşi b). să ne cultive imaginaţia şi simţul umorului, c). să reinventeze trecutul etc.

Ultima dată când era să fac infarct se întâmpla într-o maşinărie de la Alton Towers, un parc de distracţii din UK. Până să mă dumiresc despre ce era vorba, m-am trezit aburcat pe un soi de canapea uriaşă, împreună cu alţi nătăfleţi. Canapeaua era pe roţi şi se mişca pe şine. O lua încet, tâgâdâm-tâgâdâm înainte, făcea curba la stânga, încă vreo câţiva metri de pantă uşoară, apoi rămâneam suspendaţi cu capul în jos, deasupra unei gropi infernale, din care ieşeau aburi. Mai toţi bezmeticii care plătiseră pentru senzaţie urlau de parcă erau storciţi prin maşina de făcut caltaboşi. Şi brusc canapeaua se deblochează şi ne îmburdăm în gol de la vreo 40 de metri. Cam aşa trebuie să fie şi căderea în iad! Drăcovenia cu pricina se cheamă Oblivion, adică Uitare, şi o puteţi vedea pe youtube. Contemporanii noştri corporativizaţi se aruncă de bunăvoie în Oblivion, în timp ce scriitorii se străduiesc să ne scoată din Oblivion.

Cum ziceam, relaţia strânsă cu memoria a tinerilor scriitori m-a (îm)bucurat. În poezia Ioanei Duţă, aceasta se întrevede în melancolia demnă de un Lars von Trier. Dar tot de vechime ţin tandreţea şi feminitatea. Sunt atitu