Foarte rar, cred, mai poţi întâlni aşa ceva: să fii atât de legat de locurile copilăriei, de un sat de mult dispărut, încât să nu poţi trăi fără el. Dorul acela nedefinit...
Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, şi satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni şi hăţişuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraş, în Lupeni. Tata lucra la mină. Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupaţi cu treburi şi griji pământeşti. Dar mereu vorbeau, povesteau, îşi aminteau împreună de clipele frumoase de-atunci. Şi tot amânau să urce. "Poate săptămâna viitoare”, ziceau. Mereu săptămâna viitoare...
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi într-un balcon de bloc, bătrânul a zis cu glas mai încet, tainic parcă: "Toată munca mea îi acolo, în deal... Toată viaţa mea... S-o ales prafu' de tot. Îmi pare rău de toată viaţa mea...”. Cuvintele astea l-au cutremurat pe fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată aşa. Nu obişnuia să se tânguie, să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă. Vorbea rar, niciodată despre sine, despre trăirile lui. Nu lăsa să se vadă necazul, mai ales în prezenţa copiilor. Pe toate le ţinea înăuntru, cu încăpăţânare şi demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă... Şi-n cele din urmă, a hotărât că trebuie să urce iarăşi acolo, în locul unde s-a născut.
Merele lui Dumnezeu
Cât de repede pot pune stăpânire ruina şi buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de ţară nelocuită... Nimeni n-ar crede: doar câţiva ani. Iar ei fuseseră dintre ultimii care părăsiseră aşezarea, fiindc-o iubeau şi nu-i lăsa inima. Plus că veneau la fiecare sfârşit de săptămână, primeneau casa, curăţau pomii, îngrijeau grădina... Bunicul lui nu-şi lăsase casa până de curând, înd
