Un „om integru“ este acela care îşi respectă cuvîntul şi pentru care distanţa dintre gînd şi faptă este nulă sau minimă. Iar imaginea comună despre un om integru este exclusiv pozitivă. La fel şi în privinţa unui „om de caracter“. Se face frecvent distincţia între „a avea caracter“ şi a „nu avea caracter“. În astfel de cazuri, utilizarea aproape reflexă a unor cuvinte devine o capcană în calea cuprinderii bogăţiei semantice a conceptului reprezentat, acum ascuns, de acelaşi cuvînt. Uneori chiar şi experţi în folosirea limbajului cad în această capcană cînd spun: „Dar ce, X are caracter? X n-are nici un pic de caracter”.
Aşa s-a exprimat, greşit, un critic despre Tudor Arghezi, adică despre un om care a avut evident, dincolo de geniu poetic, un caracter puternic. Traiul lui la Mărţişor, pamfletele din timpul ocupaţiei germane, rîndurile despre Gandhi, curajul de a elogia cultura germană a lucrului bine făcut pe cînd ţara era sub dictatura comunistă sau ironizarea publică a preşedintelui propriei bresle prin distincţia pilduitoare între „omeni culţi şi desculţi“ sînt numai cîteva dintre semnele acestui caracter puternic. Expresia „nici un pic de caracter“ reprezintă un concept vid. Nu există om care să nu fie definit şi prin caracterul său (puternic sau slab în combinaţie cu cel puţin o altă dimensiune dată de intervalul caracter bun-caracter slab).
Se uită prea uşor că un caracter puternic poate fi malefic: a se vedea suita de tirani ai secolului trecut, dar şi cei care supravieţuiesc şi în acest secol, fără a-i mai aminti pe megaescrocii financiari care sînt bolnavi şi îmbolnăvesc de Madoffism. La un curs de psihologie socială din vara anului 1992, cînd le-am vorbit studenţilor de la Mount Mercy-Iowa despre posibilitatea unor caractere puternice şi totodată malefice, aceştia au fost mai întîi contrariaţi, apoi dezorientaţi, pentru a deveni
