Dinu Pillat, Spectacolul rezonanţei,
prefaţă de George Ardeleanu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2012,
O anumită presiune a modelului călinescian se face simţită în toată critica lui Dinu Pillat (reeditată acum aproape integral în seria de autor iniţiată de Editura Humanitas). Invocată de multe ori, această presiune, difuză dacă e să fim sinceri, n-a prea fost discutată în amănunt.
Iar atunci când a fost, analiza sa limitat să traseze liniile de forţă stilistice în virtutea cărora respectiva filiaţie s-a manifestat. Sunt constatările de la care porneşte George Ardeleanu, prefaţatorul volumului Spectacolul rezonanţei (căruia i se mai datorează şi o serie de note lămuritoare şi, totodată, alcătuirea dosarului critic) atunci când propune un riguros examen metodologic. Dacă e adevărat, observă acesta, că, există, la Dinu Pillat, un respect intrinsec, inalterabil şi apăsător, faţă de principiile maestrului său, de ce, totuşi, problematizările au ocolit, cu consecvenţă, tocmai principiile? De ce, cu alte cuvinte, nu s-a făcut referire la câteva studii înzestrate cu reală alonjă teoretică? Tehnica criticii şi a istoriei literare (1938), Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică (1947), Notă despre aşa-zisa „subiectivitate” (1944), Ce este impresionismul (1945) sau Critică şi creaţie (1958) sunt pur şi simplu de neocolit când vorbim despre criticul (subliniez) Călinescu. Şi, pe cale de consecinţă, despre oricare dintre discipolii săi.
Îmi permit să avansez, pentru această întrebare două ipoteze. Cât vor fi răspunzând ele chestiunii de fond, nu pot să ştiu.
Prima: pentru că, în mod destul de rudimentar, ne-am obişnuit să nu privim cu ochi buni cazurile de succesiune intelectuală. Preferăm, în locul unui model cultural centrat pe carte ca entitate simbolică, un altul, centrat pe autor, ca unic administrator al propriei feude im
