Discipol al gândiristului ortodoxist Nichifor Crainic, Vintilă Horia (Segarcea, 1915 – Collado Villalba, 1992) a fost numit în Legaţia românească la Roma şi apoi la Viena, cu puţin înainte de terminarea războiului. Dându-şi seama că instaurarea comunismului în România era un fapt împlinit şi ireversibil, el s-a hotărât să nu mai revină în ţară, ci să locuiască în Italia, prilej cu care va deveni prieten bun cu Giovanni Papini. La sfârşitul anilor patruzeci, printr-un proces în contumacie, România comunistă îl condamnă la închisoare pe viaţă, acuzându- l de simpatii legionare şi nazifasciste.

În 1948 Horia Vintilă se stabileşte în Argentina, la Buenos Aires, iar în 1953 se transferă în Spania unde îi va întâlni pe eruditul Alexandru Busuioceanu, pe hispanistul Gh. Uscătescu etc., şi unde îşi va desăvârşi vasta operă (poezie, roman, eseu etc.).

Întrupând parcă mitul renascentist de homo universalis, prin impecabila însuşire a memoriei culturale a lumii, autor prolific, cunoscător al mai multor limbi străine în care redactează cărţi şi eseuri, călător neobosit din Canada până în Franţa pentru a intervieva celebrităţi străine şi de origine română (aflate în exil, tip Emil Cioran, sau Mircea Eliade), Vintilă Horia este nominalizat, şi datorită pledoariei lui Jean-Paul Sartre, la Premiul Goncourt pe anul 1960 pentru romanul său Dieu est né en exil (Editions Fayard).

Este momentul când împotriva lui se dezlănţuie o campanie furibundă de denigrare, orchestrată de Securitatea română (prin organul său de presă „Glasul patriei” şi legaţia R.P.R. de la Paris), campanie derulată în presa franceză comunistă, stârnită de intelectuali stimabili precum Mihai Ralea sau... Constantin Virgil Gheorghiu (acesta aflat el însuşi în exil şi învinuit de antisemitism etc.). Fapt e că autorul romanului în cauză renunţă la acea recunoaştere a valorii cărţii sale, văzându-ş