Ne amintim că o anchetă de la sfârşitul anilor 1990 situa romanul Craii de Curtea- Veche al lui Mateiu I. Caragiale pe primul loc într-un top al romanului românesc din secolul XX. De curând, un subiect de la bac sau de la capacitate, nu mai ştiu, se referea la el. Cu peste opt decenii înainte, la apariţie, romanul îi lua prin surprindere pe criticii literari, care se îndoiau până şi de faptul că era vorba de un roman, într-atât de neobişnuită era formula lui.

Această schimbare de atitudine nu e lesne de explicat. Am recitit romanul cu ocazia reeditării în seria de la „Jurnalul Naţional”, în 2009, când am scris şi prefaţa, fără să am un răspuns la întrebarea neaşteptatei lui actualităţi. Nu e un roman care se citeşte uşor. Stilul e preţios şi arhaizant iar subiectul nu poate fi povestit în două cuvinte. Lumea descrisă e de mult apusă. Ediţia din urmă are glose mai la fiecare pagină. E adevărat că romanul lui Mateiu I. Caragiale se numără printre cele mai curajoase din epoca în care a apărut sub raportul zugrăvirii moravurilor. Personajele aparţin categoriei libertinilor: se comportă şi vorbesc cât se poate de slobod. Dar e o cale foarte lungă de la standardele în materie din interbelic şi din prezent. Lucruri care odinioară, de exemplu, treceau drept perversiuni sexuale sunt azi practici banale şi admise legal. Cinismul erotic al unui Pirgu nu mai sperie pe nimeni. Nici moartea lui Paşadia în braţele unei ventuze care adora sexul oral, pe numele ei, Raşelica Nachmansohn. În ce o priveşte pe vestita Pena Corcoduşa, ea pare un personaj de-a binelea romantic. Şi atunci?

Sunt multe deosebiri între moravurile de ieri şi cele de azi. Nu mă refer neapărat la cele din romane, deşi, cu siguranţă, nici ele nu fac excepţie. Pirgu şi compania sunt o trupă de destrăbălaţi destul de asemănătoare cu bandele contemporane de adolescenţi care se droghează şi fac sex în