Lucrul care frapează imediat când rosteşti numele lui Petre Barbu e neafilierea la niciuna dintre direcţ iile (era să zic „găştile”) literare de azi. Jurnalist de profesie, prozatorul şi dramaturgul a preferat să păstreze o distanţă profilactică faţă de o lume culturală nu doar zgomotoasă, ci, din multe puncte de vedere, uniformizantă.

Până într-atât e de înstrăinat Petre Barbu de mediul autohton, încât am auzit colegi întrebându-se dacă nu cumva s-a mutat în Occident… Ce-i drept, acest autoexil e benefic scriitorului atât ca strategie de menţinere a cotei de interes (când Petre Barbu se întoarce la literatură, înseamnă că are într- adevăr ceva de spus), cât şi ca premisă de independenţă creatoare. Nu-i greu de observat că prozatorul format în albia optzecismului renunţă aproape total la mărcile stilistice livreşti pentru o proză ancorată în cotidianul românesc al tranziţiei. Romanele Dumnezeu binecuvântează America, Ultima tresărire a submarinului legionar sau Blazare participă la un fenomen literar numit pe bună dreptate de Sanda Cordoş „de-tabuizarea României”. Câteva dintre cele mai persistente stereotipii şi fantasme comunitare, imposibil de pus în discuţie în timpul totalitarismului, ies la iveală sub diverse formule narative în proza lui Petre Barbu, Bogdan Suceavă sau Dan Lungu.

Până la capătul liniei, cel mai recent volum al scriitorului, e poate şi cel mai personal – chiar dacă obsesia comunitară se menţine permanent în fundal. Cartea adună de fapt o serie de bucăţi de proză fără intenţia unei construcţii unitare. Precizarea „schiţe şi nuvele” de pe foaia de titlu descrie cu exactitate conţinutul cărţii: pe de o parte, Până la capătul liniei cuprinde o serie de nuvele mai vechi, scrise probabil în anii ‘80 (doar una dintre ele e datată), când Petre Barbu textualiza şi el alături de colegii ceva mai vârstnici. Raport confidenţial despre scuf