Acasă
Plouă. Des şi cu boabe cât nuca. Apa loveşte pădurea beată de verde şi se scurge şiroaie, aflându-şi sfârşitul prin marea de buruieni. E ca în vremea potopului, dar codrul pare că se desfată. Bătrânii spun că toţi copacii adulmecă apa de la mari depărtări. Se zice că brazii ştiu chiar să-şi înalţe ramurile spre cer, înainte ca primii stropi să lovească. Şi apoi, după ce apa le spală trunchiurile, tot ei ştiu să o zăgăzuiască în adânc, astfel încât pământul să rămână mereu reavăn şi răcoros.
Sunt la mânăstirea Sinaia de la poalele Bucegilor, aşteptând sunetul de toacă şi vremea vecerniei. Deşi codrul răspândeşte miresme şi arome vii, mirosul meu nu le recunoaşte. E încă plin de praful deşertului şi de mirosul sec al pietrei arse de soare. De curând m-am întors din Egipt, din Sinai, leagănul monahismului creştin şi locul în care Dumnezeu a vorbit cu Moise. O ţară în care soarele pare că nu apune niciodată, nici măcar noaptea. Şi totuşi, Sinaiul Egiptului a născut, sute de ani mai târziu, sfidând deşertul şi depărtarea, mânăstirea românească Sinaia. O mamă sfântă, cu fiica ei.
Deşertul
Ştiam că deşertul e fierbinte şi tăcut, dar nimic nu avea să mă pregătească pentru acea noapte. Când luna a răsărit, am înlemnit în faţa ei. Era imensă. Albă. Ca un soare al nopţii, tronând peste pustietăţile argintate şi nelăsând răgaz întunericului să se strecoare. În lumina asta s-au născut privegherile de toată noaptea. Aici, în Egipt, primii monahi şi-au înălţat braţele spre cer. Ştiau că liniştea nopţii nu o poate clinti nici un sunet.
Şi, într-adevăr, e o linişte de început de lume. Nimic nu se mişcă. Timpul însuşi a încetat să mai curgă, împietrind în faţa nemişcării deşertului. Nu e o noapte oarecare. E acea noapte.
Deşertul e fierbinte şi tăcut Noaptea zămislitului de lume, noaptea când, din haos şi net
