Moţi cel cu motocei

Moţi este un motan simpatic, care adeseori se joacă cu şoricei şi cu motoceii de la marginea pa­tului. Când nu mănâncă, sigur doar­me, iar uneori le face pe amândouă: mănâncă moţăind, cu ochii închişi. Nu a fost zi în care să nu facă ceva năstruşnic: ba sărea pe gard şi cădea, ori, din con­tră, mergea mândru şi prin­dea fluturi cu preţioasele sale lă­buţe. Când mergem la bunica mea, îl căutăm curioşi să îi dăm ceva bun, şi cum aude că fâşâim o pungă, sare din senin şi vine repede să-şi primească porţia. Ca să vedem cât de harnic este şi să-i dăm câte o trataţie, ori să-l mân­gâiem, prinde şoareci şi îi pune în faţa casei (deja are un muzeu). Bunicul are un atelier, iar acolo prada este din plin, pen­tru că şoriceii trag la porumbul din găleţi. Ca să nu îl confundăm cu ceilalţi motani din sat (căci sunt mulţi care îi seamănă) îi ce­rem lăbuţa la raport. Are o pată foar­te interesantă, poziţionată chiar pe gleznişoara sa sprintenă. El este turistul, pata este paşa­por­tul, iar noi, vameşii care îl verificăm cu grijă.

Chiar dacă este colorat, odată s-a transformat în curcubeu. Ve­ni­sem la bunica în vizită şi a­veam de gând să stau o zi acolo. Neavând ce face, mi-am luat cutia cu cretă (colorată) şi am în­ceput să fac "floricele colorate pe câmpii, hai să murdărim mo­tanii, copii”... Chiar aşa s-a în­tâmplat! Cum este obişnuit el să se frece de orice prinde, mi-a şters creta, astfel încât a devenit verde. Când l-a văzut bunica, a fă­cut nişte ochi cât farfuriile. Şti­ind că este "vina” mea, l-am şters repede şi la sfârşit a fost curăţel, curăţel. Ar fi fost mare păcat ca blăniţa lui foarte fină să fie "înjosită” de nesuferitul praf de cretă.

Iarna, când "este ger de crapă pietrele”, Moţi stă pe sobă, ori la bunica în braţe. Când este dornic de joacă, miaună adânc, ori îşi bagă coada printre picioarele noastre şi parcă ne mângâie