Începută în 2008, ediţia critică N. Steinhardt se apropie de final, iar ceea ce la început era doar o bănuială se confirmă: avem de-a face cu una dintre cele mai însemnate opere din cultura română modernă, acoperind un vast teritoriu al gândirii, artelor şi literelor.
Chiar dacă Jurnalul fericirii este, categoric, cartea care l-a impus pe Steinhardt ca mare scriitor (scoţându-l, totodată, din cercul îngust al specialiştilor şi oferindu- l marelui public), opera sa este mult mai amplă şi nu se reduce la scrierile care, în siajul Jurnalului..., l-au consacrat ca orator religios şi călăuză spirituală ortodoxă (Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii). Ca şi în cazul altor scriitori, de-abia ediţia critică integrală ne va oferi, pe lângă viziunea de ansamblu, şi o autentică direcţie exegetică.
Deocamdată, până la evenimentul care va fi noua ediţie a Jurnalului fericirii –realizată după o a treia versiune a textului, până acum necunoscută –, să consemnăm apariţia, în cadrul seriei, a unui volum important pentru înţelegerea gândirii lui N. Steinhardt. Este vorba de Incertitudini literare, apărut în prima ediţie în colecţia „Discobolul”, a Editurii Dacia din Cluj-Napoca, în 1980. A doua sa carte de după revenirea în literatură, primul premiu literar (Premiul pentru critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi, mai ales, cea care lansează un concept fundamental în gândirea sa, inclusiv în cea teologică, şi anume conceptul de incertitudine.
Deşi discutăm despre un autor contemporan şi despre o operă tipărită, editarea Incertitudinilor... nu a fost deloc o întreprindere uşoară. Dimpotrivă. Statutul lui N. Steinhardt în perioada comunistă, de autor acceptat, dar în acelaşi timp ocultat, a făcut ca textele sale – publicate în reviste sau în volum – să fie, de regulă, intens vizitate de cenzură, iar rezultatul a constat în diferenţe, câteodată a
