Bine că dă Dumnezeu şi se termină! În vacarmul propagandistic al ultimelor săptămâni, n-am mai izbutit să fac nimic serios, să citesc o carte fără să-mi sară repede gândul la politicale, să scriu şi altceva decât articole de gazetă. Până şi la pescuit, când puneam râma în cârlig, tot la „lovitura de stat” mi-era gândul, drept pentru care m-am înţepat zdravăn şi neconstituţional, trebuind să fac vaccin antitetanos. Singurul câştig real în această perioadă rămâne acela că (prea) mulţi şi-au dat arama pe faţă, arătându-ne adevărata lor alcătuire lăuntrică. Dar, în sfârşit, s-a terminat cu hărmălaia.

Să redevenim logici, nepătimaşi, lucizi, vieţuitori responsabili ai unui tărâm frumos şi bogat, populat cu sumedenie de urâţi şi prea mulţi săraci prin (zice-se) însuşi destinul lor mioritic. Parcă pentru a fi în ton cu răscolirea tuturor patimilor, în acest iulie de cuptor, Iaşiul este răscolit... la propriu. S-au accesat, în fine, consistente fonduri europene şi nu-i stradă principală făr-de restricţii, canioane, interdicţii, basculante, buldozere şi lucrători năduşiţi în salopetele lor galbene. Ca s-ajungi teafăr din Copou la gară trebuie să ocoleşti pe la Târgu Secuiesc; lumea boscorodeşte, ziarele asemenea, numai că aceleaşi gazete mormăiau mai ieri că oraşul are tramă stradală amărâtă, depăşită, învechită, că nimic nu se mişcă şi că asta-i soarta fostei capitale, adică, vara colb şi iarna glod. S-a dat semnalul înnoirilor şi... iar nu-i bine – gena de cârcotaş a românului!

Cum era de aşteptat, ori unde sapi mai adânc de doi-trei metri, dai peste vestigii de cine ştie când. Iaşiul, urbea cu cele mai multe amintiri din întreg spaţiul românesc, se modernizează (poate termenul ar trebui evitat, fiind compromis de mitologica „modernizare a României”), se preschimbă, întinereşte. Palas-ul l-a adus impetuos în loja mileniului trei, iar remodelarea strada