Vedeta lui City are statut de exceptat. Şi se comportă ca atare

Dacă n-ar fi jucat fotbal, Samir Nasri ar fi îngroşat, probabil, rîndurile tinerilor magrebieni din suburbiile Marsiliei. În banlieue, cum spun francezii, viaţa e dură, iar delincvenţa juvenilă, o constantă. Guverne de dreapta şi guverne socialiste au luptat pentru rezolvarea problemelor de integrare. Rezultatele au fost modeste, oricum mult sub nivelul energiilor cheltuite. Franţa îşi asumă cu mîndrie multiculturalismul, dar a constatat că adopţia valului de imigranţi produce o mulţime de efecte secundare. Corectitudinea politică a început să-şi arate faţa perversă, pentru că nu este suficient ca majoritatea etnică să fie permeabilă asimilării minorităţii. Trebuie ca şi minoritatea să accepte regulile, cultura, tradiţiile şi religia majorităţii. Radicalizarea mişcărilor fundamentaliste a complicat lucrurile, iar minorităţile profită de situaţie strigînd slogane despre discriminare.

Dacă nu ar fi jucat fotbal, Samir Nasri ar fi îngroşat, probabil, rîndurile tinerilor delincvenţi din suburbiile Marsiliei. Sau poate ar fi ajuns un student eminent la Facultatea de studii aerospaţiale din Toulouse, accesul la educaţie nu este vorbă goală în Hexagon. Dar Samir Nasri a jucat fotbal şi a fost remarcat pe cînd era încă un puşti. A ajuns la Olympique Marseille, apoi a făcut pasul spre Anglia, în Premier League. Mai întîi la Arsenal, graţie lui Arsene Wenger, neobositul descoperitor şi importator de talente din Hexagon. După Arsenal, Nasri s-a transferat la îmbogăţiţii de la Manchester City. La 25 de ani, Nasri a ajuns el însuşi un om bogat şi faimos. Mulţi îl consideră urmaşul de drept al lui Zinedine Zidane la naţionala Franţei. El ţine să îi contrazică.

Obrăzniciile dublate de jocul prost de la Euro l-au recomandat pentru o suspendare-record din partea federaţiei de la Paris. După ce