- Cultural - nr. 146 / 28 Iulie, 2012 Adrian Paunescu este viu. Da, el este viu prin extensia sa in cuvant. Eternitatea cuvantului scris ne racordeaza continuu prin peisaje de sentimente la starea si esenta momentului, la crampeie de viata si trairi. El este viu prin permeabilitatea cuvantului rostit si impletit in fapta, intr-o lume aflata aprioric intr-o continua schimbare. Este viu prin apartenenta la neamul romanesc si la tara, este viu prin amprenta lasata in viata celor carora le-a modelat un alt destin. A slefuit mereu pietre amorfe si cristale impure spre desavarsirea diamantului, intr-un timp si un spatiu imponderabil. L-am cunoscut pe Adrian Paunescu mai intai in poezie si mi-am acordat vibratia cantecului la vibratia versului. Pe axa timpului, ne-am intalnit intr-o "Criza in intuneric” si ne-am luat ramas bun cu "Plec imediat nicaieri”, intersectari scurte, dar intotdeauna marcante. In ritmicitatea monotona a zilelor, scurtcircuitarile izolate au devenit pregnante. El este viu in manunchiul amintirilor mele, in oportunitatea de a canta pe cea mai dorita scena a vremii, scena Cenaclului Flacara, si in recunoasterea tainei unui cantec. Duplicitatea cameleonica a celei ce sunt a omorat periodic rationalul pentru a face loc acelei lumi nevazute a visarii si a exprimarii prin arta. Am daruit mult prea putin din cat puteam sa ofer, iar cantecele mele ascunse intr-un ungher nevazut au iesit catre lume numai conjunctural, intr-o ardere totala, dar scurta. A fost important pentru mine sa transform visul in realitate, a fost determinant pentru viitor sa pornesc de la premisa ca, daca iti urmezi visul cu credinta, totul este posibil. Bucuria sincera in fata unui cantec, compasiunea si mana intinsa celor ce plang, dar si intransigenta fata de prostia disimulata in mojicie contureaza, pe temelia geniului incontestabil, un portret viu cu extensii spre ziua de maine. AN