Recentele evoluții (sau involuții) de pe scena noastră politică au împărțit, din nou, societatea românească, într-un mod pe care îl credeam depășit odată cu primii ani ai deceniului trecut.

Pe atunci, descoperirea vieții politice și a aspectelor ei – după patruzeci de ani de socialism de stat – făcuse din români un popor de comentatori pasionați. (Analiștii au apărut mai tîrziu.) Fiecare era de o anumită parte: ori cu Puterea fesenistă, ori cu Opoziția reprezentată de partidele istorice și de asociațiile civice; iar cei care nu se implicau erau acuzați că fac, prin această neimplicare, jocurile Puterii. Fractura deschisă în societatea românească a mers, de la un nivel macro, pînă în intimitatea relațiilor personale, remodelate violent de convingerile politice. Prieteni de-o viață, care traversaseră solidari socialismul real, s-au regăsit de părți diferite ale baricadei. Conflictul s-a colorat generaționist (tinerii erau cu Opoziția, iar părinții lor, mai conservatori, cu Puterea) și s-a distribuit inclusiv pe „orizontala” familiei, otrăvind raporturile conjugale.

Ar fi comic, dacă n-ar fi tragic: de dragul unei figuri politice sau al unui partid autohton pe care aceasta o reprezintă, să te desparți de oameni apropiați ori să te îndepărtezi de ei. De ce? De ce ar fi mai important un –escu aflat într-o funcție decizională (sau aspirînd să ajungă într-una) decît el și ea, oameni cu nume, prenume și o biografie care s-a intersectat cu a noastră? Și de ce convingerile politice ale consumatorilor care sîntem se dovedesc mai tari decît convingerile actorilor noștri politici?

Dacă aceștia din urmă se adaptează, se flexibilizează, fac azi alianțe cu inamicii de ieri, trec dintr-un partid în altul fără probleme de conștiință, noi sîntem de o tenace consecvență; și, cînd ajungem să ne indignăm pe un partid, ne indignăm pe cel puțin un deceniu… Vreau să spun