Cum am trăit calificarea Alinei Dumitru în finalele competiţiei londoneze
În Bucureşti aerul e imposibil. Şi la metrou, şi pe bulevard, te apasă în capul pieptului o nenorocită combinaţie de fierbinte şi umed, cu secunde de uscăciune barbară. Mă proptesc în faţa televizorului şi o aştept pe Alina Dumitru. Ştiu că acolo, pe un tatami londonez (sună minunat, nu?), e vorba de România. După toate dezamăgirile “naţionalei”, mi-e dor de un fior dulceag la “tricolor”. Sînt sincer: e doar un surogat, dar există.
Alina se înfige în faţa unei cubaneze cu prenume de automobil asiatic, Dayaris. Repede pe net: are 25 de ani fata asta îndesată din care doar codiţele sînt feminine. Cuba şi Judo, sună ca Lehliu şi Champions League. Dar dacă nu ştiu istoria sportului ăsta, mai bine tac. Începe dansul, cinci minute durează, cît prelungirile lui Brad Pitt Tudor cînd se dă zmeu pe la un Ceahlăul-Pandurii.
Cu două palme preschimbate subit în gheare, Alina şi cubaneza se hărţuiesc. Picioarele româncei sînt bandajate, e acolo un cutremur de nervi sudaţi după fronturi imperceptibile. Îmi sună telefonul: “Auzi, au voie să se tragă de păr? Dacă o loveşte la sîni?”. Griji de soţie mutată în spiritul olimpic. Pe lîngă tatami stau doi bărbaţi în sacou, aşezaţi băţos în scaune cu spetează, sobri, unul cu ochelari. Alina se prăbuşeşte, cubaneza e agitată, iar “statuile” se uită ca un inspector comunist la calitatea cărnii. “E varză a noastră!”, un coleg la fel de judo-fan şi judokan ca mine.
Cum-necum, văd că Alina cîştigă. Descalificare. Urmează o fată din Mongolia, peste aproape un ceas. O fi muşcat-o cubaneza pe Alina? Nu, a apucat-o de picior. Aha, şi e grav?! Îmi amintesc de un prieten care practicase cîteva luni judo, în copilărie. Îl sun: “Tovarăşe, nu mai ştiu! Şi nici nu mă uit, sînt la Dâlga, la un grătar. Auzi, cine dă meciu’ lu’ Steaua?”
Ali
