Finalul săptămânii trecute m-a găsit într-un periplu interesant pentru a vedea care este „cea mai şmecheră” şosea montană din parcarea naţională, aia pe care o păstoresc vremelnic când unii, când alţii. Ca etalon privind comparaţia, am luat şoselele (aproape) montane din Grecia, iar ca termeni ai investigaţiei de cercetare, Transalpina şi Transfăgărăşanul.

Prima dintre ele, îndelung mediatizată în media locală, regională şi chiar naţională, numită şi „Drumul regelui”, se întinde o bună bucată pe teritoriul frumosului nostru judeţ. Am remarcat covorul asfaltic, evident nou, situarea şoselei la o altitudine demnă de luat în seamă, iar pe alocuri atmosfera este chiar sălbatică. Ca un minus major, încă se lucrează la detalii deseori semnificative, ca realizarea şanţurilor de scurgere etc.

Transalpina impresionează prin noutatea unui drum vechi, foarte vechi. Cu excepţia pseudo-staţiunii Rânca, unde s-a construit haotic, abuziv şi pe interese, restul traseului, cam până aproape de Voineasa, nu beneficiază de spaţii de cazare adecvate promovării unui turism sănătos şi creşterii unei economii locale reale.

Prin actualul management al celor implicaţi în turismul gorjean şi vâlcean, profitul din întreaga afacere nu este nici la 20% din potenţialul zonei. Poate într-o altă viaţă ne vom promova frumuseţile cum trebuie ori, într-o existenţă utopică, punem chinezii să ne clădească infrastructura şi pe nemţi să gestionez turismul (de reclamă şi atragerea clienţilor ocupându-se amicii greci).

De cealaltă parte, vârstnicul Transfăgărşan stă în picioare şi zău că-i şade bine! Impunător prin grandoare, sălbatic prin floră şi faună, păstrat excelent prin conservare periodică din partea naturii, căci aici se închide total și obligatoriu traseul prin octombrie, drumul construit în inima unui masiv muntos de comuniştii ăia pe care îi blamăm uneori sfidează parcă