Daca am abandona tentatia de a analiza viata publica, spre care privim ca niste gaini, la care ne raportam fara nicio miza, numai deoarece suntem prea lenesi sa facem anamneza propriei realitati, cea individuala, cea care conteaza, am realiza ca pasul urmator nu poate fi decat unul: sa ne recastigam pe noi insine.
Iar celalalt ar trebui sa vina de la sine: sa ne recapatam dorinta de dialog in numele ideii care spune ca desi contesti opiniile celorlalti, trebuie sa lupti pentru dreptul lor de a le avea. Caci pana la urma s-ar putea sa fi recastigat, ca natiune, niste buline albe la insectarul istoriei, sa fi pasit, experimentand noi culmi ale ipocriziei, pe langa democratie sesizand ca exista, deci cugetam, dar sa fi scapat din vedere ca ne-am indepartat unii de altii. Ce ne spune noua ca un om care gandeste diferit se califica automat in plutonul tontilor?
Dar asta am auzit la televizor, cei care ne promitem mereu ca ne mutam pe seriale si sfarsim invariabil adormind pe stiri. Ca sustinatorii lui Traian Basescu sunt niste imbecili, iar contestatarii sai niste fiinte evoluate. Si invers.
Se cearta oamenii in case, la serviciu, se strica prietenii de-o viata deoarece sabiile nu se astern niciodata in teaca. Dinspre politicieni nu vin niciodata semnale de reconciliere (exceptia largii majoritati care l-a facut pe Traian Basescu sa plescaie de placere doua treimi din anul 2009 si-a invalidat apartenenta) - cel putin nu altfel decat din varful buzelor, in numele seductiei electorale.
Si daca acolo, in varful Olimpului, peisajul este atat de dezolant, noi, cei care le sorbim minciunile de pe buze si le imprumutam mimetic retorica de unde sa aflam ca exista pasi inapoi, compromisuri facute din inima, dintr-o pornire de iertare?
In sufletele noastre s-a facut scrum libertatea de-a cugeta, pentru ca suntem tentati sa
