Sandra Izbaşa va evolua la patru aparate la Londra, pentru a ajuta echipa

Ea spune că o accidentare ca aceea pe care a suferit-o îţi schimbă radical felul de a vedea unele lucruri

Sportul de performanţă înseamnă, dincolo de medalii, şi momente de cumpănă în care sportivul îşi testează limitele pentru a-şi urma visul. De multe ori, miile de ore de antrenament se spulberă într-o fracţiune de secundă, când o accidentare poate pune brusc capăt tuturor speranţelor. Sandra Izbaşa (22 ani), campioana olimpică la sol, a cunoscut toate aceste trăiri: bucurie, satisfacţia de a străluci pe podiumul olimpic, dar şi durerea unei accidentări, când a fost la un pas de tragedie, şi multe îndoieli în ceea ce priveşte viitorul ei în sport. După doi ani de antrenamente separate şi muncă specifică de recuperare, în care practic a reînvăţat să păşească, Sandra atacă acum şi Jocurile Olimpice de la Londra.

În 2008, la Beijing, Sandra Izbaşa devenea singura campioana olimpică din gimnastica europeană. Intrată ultima în concurs, zvârluga blondă îşi desena perfect exercţiul pe covorul albastru de la sol, lipea aterizările, pentru ca la final să sufle aurul celor două americance aflate pe primele poziţii. Avea 18 ani, o medalie pe care o visa de la primii paşi făcuţi în sala de gimnastică şi, teoretic, niciun motiv de a mai continua. "Era vârful carierei, ce se putea mai mult de atât? În primele luni după Beijing, simţeam acea euforie a victoriei, concursurile în care eram invitată se ţineau lanţ, nu a fost niciun gând de retragere. Am mers mai departe, dorindu-mi şi mai multe rezultate", îşi aminteşte ea. O ambiţie determinată poate şi de gândul cuceririi titlului mondial, singurul pe care nu şi l-a adăugat în palmares. O perioadă de încercări, de noi exerciţii şi elemente, iar apoi primele gânduri de retragere, după cum urma să mărturisească, şi un eveni