Ori Suspendatul de tristă amintire are câte un tricou albastru pentru fiecare zi dedicată luptei pentru democraţie, ori are unul singur, pe care şi-l spală în fiecare seară şi şi-l suspendă pe sârmă, pe terasă la Vila Lac 3, ca să se usuce frumos, fără cute, să nu mai fie nevoit să-l şi calce, să şi-l tragă repede pe el. Dat fiind faptul că e un Lacoste, totuşi, mă gândesc că n-are, săracu’, de unde să-şi ia atâtea tricouri albastre Lacoste, şi atunci optez pentru cea de-a doua variantă. Deci, cea de-a doua variantă: Suspendatul are un singur tricou albastru, Lacoste, pe care şi-l spală în fiecare seară şi şi-l suspendă pe sârmă, pe terasă la Vila Lac 3, ca să se usuce frumos, fără cute, ca să nu mai fie nevoit să-l mai şi calce. Că io la sediul de luptă pentru democraţie de pe Comăniţa 9 nu l-am văzut decât în tricou’ ăla, de care m-am plictisit io, darmite ăia cu care lucrează zi de zi! Io i-aş zice de la obraz, "da’ mai schimbă-ţi, nene, tricou’ ăla, că nu mai pot să mă uit la tine".
E ora declaraţiilor post-referendum. Îl aşteptăm să apară ca Luceafărul de seară (uite că vorbesc şi-n versuri acuma). Suntem într-un ţarc strict definit de o aţă portocalie (cam ca aia pe care-şi atârnă tricoul lui albastru şi Lacoste, pe terasă la Vila Lac 3). Ne înghesuim ca vitele unii-ntr-alţii, o calc pe picioare pe o reporteriţă, ea mă-nţelege şi-mi spune că nu se supără. Încercând să evit s-o mai calc pe reporteriţa din stânga mea, mă dau puţin în dreapta şi-l calc pe picioare pe reporterul înalt pe care nu-l constatasem lângă mine, dar el era. Stăm lipiţi unii de alţii. În faţa mea, Alison Mutler se uită ciudat, peste umăr, la mine. Ce fel de privire o mai fi şi asta? Nu ştiu cum ar trebui să mă simt. Jenată, în plus, în minus sau... nu ştiu, chiar nu ştiu cum să interpretez privirea asta. Sau poate i-o fi teamă că-i cotrobăi prin geantă, că e fix sub nasul meu!
