Nu-i nici o noutate că statul român, atunci când îşi propune să facă economii, le face numai pe seama celor nenorociţi. Pe cât e de darnic cu clientela de sus, pe atâta este de harpagon cu clasa de jos. Aşa e azi, aşa a fost din totdeauna, aşa va fi şi mâine.
Ca să exemplificăm, ne vedem nevoiţi să dăm înapoi timpul, cu un secol. Suntem la Bucureşti, într-un colţ de stradă. Aici îl întâlnim pe sergentul rănit în războiul din 1877 Marin Ionescu, eroul din Regimentul 2 de Cavalerie. Incapabil nu să mai lupte, dar să şi meargă, el reprezenta în 1912 bravura şi gloria ţării în calitatea sa mai nouă, cea de cerşetor.
La fel ca mulţi alţi eroi ai Războiului de Independenţă, cerşea de nevoie. Infirm fiind, nu mai avea vreo valoare de utilizare socială. Din el rămăsese doar o mână de resturi umane – un bărbat fără picioare, fără nas şi fără minima demnitate umană - în urma exploziei unei bombe turceşti, care îl alesese ca ţintă.
Ca şi când nu ar fi fost destul că norocul s-a găsit să facă economie pe seama acestui om, a mai venit şi statul cu zgârcenia pe care o pomeneam. O zgârcenie proverbială, când vine vorba de oamenii sărmani. Astfel încât pensia lui de invalid, oricum ridicolă, de 25 de lei, i-a fost scăzută la... 20 de lei.
Mai mult, presa vremii povesteşte că o duduie ţeapănă de la casa de pensii l-a consolat pe veteran, bătându-l pe singurul umăr rămas întreg. I-a zis că este destul de fercheş şi ar putea munci, dacă ar avea un pic de bunăvoinţă, decât să stea cu mâna întinsă la pomană. Să muncească undeva, ca om de serviciu de exemplu, dacă şcoală nu catadicsise să facă. Of, comoditatea asta!
De unde se vede că şi cinismul, şi tupeul funcţionarilor publici au rămas şi ele neschimbate în România. Indiferent de secolul în care vieţuieşte, amploaiatul statului e la fel. Doar un atemporal amploaiat al statului putea da un aşa sfat u
