Ziua zero: Duminică, 10 iunie.
Welcome to Africa!
Plec din Romsey, de la sora mea, unde venisem de joi, pentru reuniune de familie înainte de plecare. Ne emoţionăm toţi, doar n-o să ne mai vedem un an. Diana îmi zice să mă bucur, fiindcă mi se împlineşte un vis de multă vreme. Are dreptate!
Am intrat în taxi cu pălăria pe care Diana, sora mea, mi-o cumpărase cu 2 zile înainte, ca să o am în Africa. Am pus-o pe bancheta din spate şi i-am zis lui Bob, şoferul, că sper să n-o uit acolo. Mi-a zis că nu uit, îmi aminteşte el. Ar fi trebuit să o pun în portbagaj, să o văd când iau bagajele. Era o pălărie albă, cu boruri largi, care îmi venea foarte bine. Evident că am uitat-o. La fel şi hard disc-ul extern, uitat în computerul Dianei după ce mi-am printat nişte documente pentru VSO. Mi-am dat seama de pălărie mult după ce făcusem check-in-ul. Bob ar fi putut să mi-o aducă (am sunat-o pe Diana, care a sunat la companie, care l-a sunat pe BOB). Dar n-am mai putut să ies din aeroport L. Atunci m-am supărat foarte tare, mai tare decât când mi-am amintit de HD, şi m-am urcat în avion destul de indispus. Nici măcar discuţia cu Raluca nu m-a liniştit de tot. Începeam AVENTURA pe care o aşteptam de ani întregi, dar plecam supărat. Ei, m-am relaxat până la urmă. Dar înainte să mă relaxez mi-a trecut pentru prima (şi singura) dată până acum, întrebarea ce fac oare, sunt întreg la cap, să las tot în urmă şi să plec în necunoscut?
Zborul până în Accra, capitala Ghanei, a durat 6 ore şi 40 de minute. Am avut loc la geam în Boeing-ul 777 şi am putut să văd pământul sub noi.
M-a impresionat Sahara, imensitate monocromă fără viaţă, doar cu nişte forme ciudate şi impresionante şi uneori pete gri sau mai deschise pe culoarea bej-roşiatică a nisipului. Am făcut multe poze de la geam.
(Forme ciudate în deşertul Sahara, foto Ionuţ Raita)
M
